Am inteles ca exista o bucata lipsa in sufletul fiecaruia dintre noi si toata viata ne chinuim sa o coasem la loc. Ca voi nu m-ati parasit, ci doar v-ati indepartat pentru o vreme, ca atunci cand alergati sa-mi prindeti zmeul smuls de vant ca sa mi-l aduceti inapoi.
Ca toti copiii din satul nostru, imbracati in aceeasi platosa nesuferita a dorului de parinti, alcatuiesc cu totii o mare familie, familia celor ramasi in urma, dar ca exista cineva acolo sus care nu ne lasa sa ne prabusim si fiecare are steaua lui in cer. Ca oamenii nu pleaca niciodata de bunavoie de langa vatra lor si uneori o despartire este pretul platit pentru supravietuire. Ca gustul amar al singuratatii se amesteca cu gustul dulce al painii si cateodata raman pentru totdeauna parte din acelasi aluat. Aveai dreptate, mama, cred ca imbratisarile tale pe jumatate m-au facut mai puternica. Aveai dreptate, tata, visele mele sunt in siguranta atata timp cat tu pui caramizi, una peste alta, acolo departe, si mama ingrijeste batranii altora. In sfarsit am inteles pe unde trece drumul care duce spre voi: pe aici, prin cosul pieptului. Trebuie sa-mi aduc aminte sa le spun si celorlalti copii...
Satul fara mamici
