Scara lui Iakov

Un roman-parabolă, o carte despre dragoste și conștiința, o cronică de familie cu accente autobiografice traversând un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparține unei femei. În 2016, Scara lui Iakov a câștigat, în cadrul Premiilor Bolsaia Kniga, Locul al treilea și Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de țări.   Nora, tânăra scenografă și mama singură, găsește la moartea bunicii ei un cufăr vechi, de care uită ani întregi. În 2011, când îl deschide, descoperă scrisorile și jurnalele bunicului său, Iakov Osețki, care fusese deportat în Siberia. Citindu-le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l-a întâlnit o singură dată, iar destinul acestuia o face să-și pună întrebări despre propria viață, și mai cu seamă una: până la ce punct traiectoria ființei poate fi determinată de genele sale? Scara lui Iakov este povestea a patru generații ce se desfășoară într-o alternantă continuă a planurilor, un caleidoscop de iubiri, trădări, idealuri, culpe, suferință, arta și întrebări fără răspuns, în care istoria este omniprezenta, mereu personaj principal. Fragment din cartea "Scara lui Iakov" de Ludmila Ulițkaia: "Iurik creștea și, odată cu el, creștea și Nora, nefiind zi în care să nu-și dea seama cât de mult îi datora fiului ei. Când mamele și dădacele vorbeau despre educație în timp ce însoțeau copiii la plimbare pe bulevard, ea nu făcea decât să zâmbească - pricepuse destul de repede că băiatul o educă pe ea mult mai mult decât îl educă ea pe el. Trebuia să fie răbdătoare în fiecare zi, deși nu era deloc calmă din fire, fiind nevoită mereu să învețe să se stăpânească. Asprimea ei, neacceptarea voinței sau măcar a sfaturilor altora complicaseră mult relațiile cu mama sa în anii adolescenței - învață acum să privească lucrurile de pe poziția lui Iurik, un copil de doi ani, de cinci ani, elev în clasa întâi... Din primele zile după nașterea lui Iurik, Nora își trăise viața împreună cu fiul ei, fapt la care contribuise din plin sacul-marsupiu dăruit de Marina Cipkovskaia. Băiatul o însoțise pe Nora la expoziții, la teatru, în vizită. În anii aceia, ciudatul sac albastru, prins la brâul Norei, fusese adus din străinătate, dar în anii următori a devenit un obiect banal, care a contribuit la apariția unei relații noi între mama și copil - copiii nu mai erau lăsați acasă cu dădaca, bunica sau vecină, ci erau duși în locuri în care nici prin gând nu-ți trecea să apari cu ei. Sacul-marsupiu, deși îi lăsă mamei oarece libertate, o legă și mai strâns de copil. Nora studiase problema când băiatul începuse să meargă. Deși învățat cu mersul, Iurik nu voia și pace să mărească distanța dintre el mama. Nora folosise o nouă strategie total opusă celei dinainte - când Iurik făcea un pas, ea marea distanță făcând încă un pas înainte... Așa îl învățase să fie independent și chiar reușise să mărească distanță, cunoscând prea bine riscul real al închistării în sine, al izolării de ceilalți. Băiatul prinsese destul de repede gustul libertății. Taisia își petrecea din ce în ce mai mult timp la Nora, avantajele fiind reciproce. Până nu demult Taisia avusese o normă și jumătate la policlinică, acum Nora îi ceru să treacă la norma întreagă și s-o lase liberă două zile pe săptămână. Taisia acceptă, deși avea impresia că Nora era prea severă cu Iurik, așa că nu scapă ocazia să-și răsfețe pupilul din răsputeri. Cu tot răsfățul, Iurik devenise destul de independent, Nora încurajându-i inițiativele proprii. Și cum îl lăsă în voia lui, ei i se părea câteodată că-l vede în el pe Viția închis în sine, nevrând sau neștiind cum să comunice cu ceilalți. Băiatul acceptă cu greu să se apropie de oameni străini, trecea destulă vreme până să-l strige pe nume pe copilul cu care se juca în fiecare zi în curte. Era în stare să se joace singur multă vreme fără să simtă nevoia unei companii."