Scaunele rosii

Într-un sat din Irlanda sosește un străin care-și spune vindecător. Comunitatea locală e fermecată de charisma necunoscutului din Balcani. Mai ales o femeie, Fidelma McBride, e subjugată de o atracție fatală, cu urmări inimaginabile.
Citește tot rezumatul... O operă spectaculoasă, amplă, feroce, de mare profunzime. Te ține de la prima la ultima pagină și îndrăznește să pună unele dintre cele mai întunecate întrebări de natură morală, fără să piardă din vedere caracterul lor atât de omenesc… Imposibil să nu te lase fără cuvinte perfecțiunea versatilă a prozei scrise de Edna O’Brien. - The Observer O ficțiune curajoasă, amplasată la răscrucea sângeroasă în care se ciocnesc mai multe lumi: sălbatică, tandra, adevărată. - John Banville Marea Edna O’Brien și-a scris capodopera. - Philip Roth Fragment din roman: "Fără surle și trâmbițe, nici măcar un singur reporter de la ziarul local și cu siguranță nicio fotografie, pentru că Doctorul credea că aparatul de fotografiat fură sufletul omului. Așa că au pus doar un anunț elegant, cu litere negre pe hârtie albă, de pergament, care anunță deschiderea clinicii doctorului Vladimir marți, 22 februarie. Cu litere mai mici, scria: Vindecare holistică prin discipline orientale și occidentale. El era tot un fel de străin, o curiozitate, deși dimineața devreme îl vedeai cu pantalonii suflecați, adunând pietre din rău, în alte dimineți se ducea să strângă alge cu cei care tundeau oile, pentru masajele și împachetările cu alge pe care le făcea. Ierburi din toată lumea i se livrau din China, India și Burma și diriginta poștei, Sfinxul orașului, spunea că unele lucruri din aceste colete aveau un miros rânced. Mergea mult pe jos și uneori, după o distanță mai lungă, se așeză malul abrupt din Strand Hill, în haina lui largă, lângă cutia cu pungi pentru adunat mizeria câinilor de companie, și stătea acolo recitând versuri în latină, în timp ce valurile mari veneau credincioase la mal. Nimeni nu-i întrerupea reveria, până când, într-o zi, Taig, un elev dornic de cunoaștere, a îndrăznit să-l întrebe din ce poezie recită. Una de Ovidiu, i s-a răspuns, un poet din secolul al III-lea, exilat din orașul natal, Florența, și trimis pe țărmurile Mării Negre și care în poemele lui îi blestema pe cei care-l alungaseră, dar le și adresa rugăminți fierbinți, cerându-le mereu să-i fie îngăduit să se întoarcă acasă. Asemenea lui Ovidiu, și el era un poet și un exilat. Fifi, al cărei chiriaș era, se obișnui cu gusturile lui, friptura sau ficat cu varză roșie, pe care o cumpără în borcan la un supermarket, și clătite cu diferite umpluturi, printre care și cas cu zahăr. Vinul pentru el era comandat de la un negustor de vinuri din Galway. Noaptea studia atent jurnalele lui medicale și enciclopediile și uneori, foarte târziu, se ducea în pădure cu o lanternă mare ca să dea telefoane. Avea două celulare, unul de serviciu și altul personal, și în timpul acestor convorbiri ce aveau loc târziu în noapte îl auzea adesea țipând acolo sus, în pădure, și alteori râzând când vorbea cu câte un tovarăș. Cântă la un instrument cu o singură coardă numit gusla și-și recită unele poezii sâmbătă seara în camera din față, ea fiind singurul lui spectator. Unele versuri le traducea pentru ea (...) " Citește mai puțin...