Sunt voci critice care îl consideră pe Magheru un precursor al postmodernismului. Raportate la forma discursului literar - în sensul unei voite desincronizări și amalgămări a timpului narat și timpului narațiunii - poate că această apreciere se justifică. Nu însă și în ceea ce privește conținutul, pentru ca-departe de a adera la viziunea/ideologia postmodernă, Darie Magheru îi anticipează și dezvăluie carențele, „impotență” și „traumatismul psihic” consecutive actului de eludare a profunzimilor prezervate în tradiție și preferinței pentru o privire grăbită, implicit superficială, asupra unui prezent antropomorfizat excesiv și indecent, incapabil, în egală măsură, să respecte sau să genereze mituri. O lume plată, incongruență, săracă, bolnavă de pseudorepere valorice. - Mihaela Malea Stroe
