Un schimb de scrisori imaginar între o adolescentă din zilele noastre și o sfântă din vremurile apostolice. În balansul dintre copilărie și maturitate, scrisorile acestea și rugăciunile unei sfinte iubitoare o însoțesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasă la cel de la cămin, de la o viață fără Hristos la Ortodoxie. Mă cheamă Lidia. Mi‑au pus numele bunicii mele agnostice și nu sunt o sfântă, desigur. De fapt, nici măcar creștină nu sunt și am aflat de tine abia când cei din familia mea – mai puțin eu – s‑au botezat creștin‑ortodox acum câteva săptămâni. Când ne‑am întors de la biserică, mama a venit la mine în cameră și mi‑a dat o icoană cu tine. A ținut să‑mi explice că o icoană nu este doar o imagine și a insistat ca eu să consider acest dar ca pe un fel de legătură directă cu tine, cea reală. Deși, văzând amestecul de neliniște și speranța din privirea ei, mi‑a venit să mă ascund, icoana în sine mă pune cumva pe gânduri. De când mi‑a dat‑o stă la mine pe birou și, din cine știe ce motiv, mă mai surprind uitându‑mă atent la ea de fiecare dată când rămân în cameră mai mult de câteva minute... Cât de veche este imaginea asta? Oare cel dintâi care a pictat‑o te cunoștea? Așa arătai tu cu adevărat sau ai fost stilizată și idealizată în timp? De fiecare dată când văd picturi vechi mă întreb lucrul ăsta, pentru că nici una dintre ele nu arată că oamenii adevărați care trăiesc în lumea de azi. Așadar... ești reală? Așa se explică faptul că mă tot uit la tine? Mama mea, cu amestecul ei de neliniște și speranță, spune că tu ești vie în rai și poți să te rogi pentru mine. Sunt sigură că am nevoie de rugăciunile tale, dar nu îți voi cere așa ceva până când nu mă hotărăsc pentru tot tacâmul: sfinți, rugăciuni și, mai ales, un Dumnezeu adevărat la Care să aibă sens să mă rog. Dar nu văd cum ar putea să strice dacă îți scriu și, de fapt, nici nu mă pot abține. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.
