Scrisori din exil. Corespondenta inedita

Cei care au împărtățit, aidoma nouă, condiția exilului se vor regăsi pe ei, cel puțin în parte, în această corespondență. Prietenia pe care am evocat-o consistă în dorința vie de-a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate și oglindă, cel mai devotat și mai spontan dintre terapeuți. În nici un caz el nu îți face morală, în nici un caz nu îți minimizează suferința. Prietenia este un "da" permanent, un "da" neconvențional și lipsit de ipocrizie. - Vianu Ion   E interesant că nici Eliade, nici Cioran (Ionescu a fost salvat de partea lui franceză) n-au putut înțelege, nici măcar teoretic, totalitarismul – de dreapta sau de stânga, fascismul (pentru care au avut simpatii) sau comunismul. E, dacă vrei, o formă de iresponsabilitate, și e justificat ca ei să fie acuzați de asta. Noi am fost loviți atât de năprasnic, încât nu am avut prilejul să dăm dovadă nici de responsabilitate, nici de iresponsabilitate; mentalitatea noastră a devenit una de supraviețuitori (în sensul tehnic: cei care au supraviețuit unei catastrofe). Orizontul nostru intelectual-psihologic e acela tipic supraviețuitorului. Eliade, în concluzie, reprezintă generația de imediat dinaintea Potopului (generație care nu-și putea închipui Potopul, deși, indirect – sau chiar direct ‒, putea fi "fascinată" de el); noi suntem cei dintâi de după Potop, scăpați ca prin minune de marea devastare, devastați totuși de însuși faptul că am scăpat. Ar fi de dezvoltat această teorie a "supraviețuirii" (un lucru teribil de trist) ca fenomen generațional. - Călinescu Matei Fragment din cartea "Scrisori din exil. Corespondența inedită" de Călinescu Matei, Vianu Ion "Cuvintele tale bune despre Fetele modernității mă bucură, dar știu eu dacă într-adevăr „m-am salvat intelectual"? Și-apoi, ce înseamnă a te salva „intelectual"? Salvarea, dacă așa ceva există, nu poate fi decât indivizibilă. De ce nu-mi trimiți comunicările tale de la Milano de la Paris? Sunt nerăbdător să te citesc, definiția disidenței mă preocupă și pe mine foarte intens (preocupare care m-a făcut să pregătesc și să țin un întreg curs, acum trei ani, despre filozofia cenzurii și problema disidenței). Cât despre „progresele comunismului", despre care vorbești cu îngrijorare escatologică, tendința mea e să le privesc cu un ochi mai sceptic. Evident, alegerile din Franța sunt importante și o victorie a „stângii" e posibilă. Probabil că pentru ruși un astfel de scenariu e un adevărat coșmar. în măsura în care „eurocomunismul" e o farsă, probabil că și pentru comuniștii francezi mai lucizi o victorie electorală a stângii nu e o perspectivă prea plăcută. Un guvern socialist-comunist va deveni inevitabil și, foarte repede, impopular și, dacă francezii vor reuși să se debaraseze de el, Franța va avea o bună șansă să regăsească spiritul adevăratei democrații pe care-l cam pierduse. Primejdia reală n-o constituie comunismul ca atare, ci faptul că Franța a devenit o țară atât de birocratică și, potențial, cvasipolitista (asta a fost impresia mea când am fost acolo în 1976). Aceste structuri nedemocratice, comuniștii vor încerca desigur să le lolosească, tentația va fi prea mare. Totul depinde de cât de rerme sunt ele - părerea mea e că nu sunt chiar atât de rezis-tențe pe cât par și că, atunci când comuniștii vor încerca să pună mâna pe ele, mâna lor grosolană, aceste structuri se vor fărâma. Dar toate astea nu sunt decât speculații oțioase, să vedem ce se va întâmpla."