Cartea Scurta istorie a infinitului PDF

Ce este, de fapt, infinitul, care i-a înnebunit secole la rând și pe filosofi, și pe oamenii de știință? Cum se face că el anulează până și regulile matematicii? Mai mult, cum e cu putință să existe ceva care depășește până și infinitul? De la Arhimede, care încerca să numere câte boabe de nisip pot umple infinitul, până la transfinitul lui Cantor și la cele mai recente teorii despre realitatea fizică a universului, Brian Clegg face o incursiune irezistibilă în granițele infinitului. În cartea lui, fapte din viața de zi cu zi sau fapte ieșite din comun se întâlnesc cu idei esoterice. Pentru cititorii interesați de matematică, filosofie, spiritualitate ori pentru orice cititor curios, volumul lui este o lectură provocatoare. „Scurtă istorie a infinitului prezintă într-un mod accesibil și deschis teorii despre infinit formulate de teologi, matematicieni și filosofi din Grecia antică până în prezent… O carte fascinantă.“ - The Independent Fragment din carte: "A treia asumpție, cum că diametrul Soarelui ar fi de aproximativ 30 de ori mai mare decât al Lunii, este ceva mai șubredă. De fapt Lună circa 3 480 de kilometri în diametru (un sfert din cel al Pământului), în timp ce diametrul Soarelui măsoară 1392 000 kilometri, fiind de 400 de ori mai mare. Nu este deloc surprinzător că Arhimede a greșit — este o scară extrem de mare dar chiar și așa el nu a greșit decât cu un factor de zece. Asumpția finală constă în ciudata afirmație că diametrul Soarelui ar fi mai mare decât latura chiliagonului înscris în cel mai mare cerc din sfera universului. Cu alte cuvinte se presupunea că distanță de jur împrejurul orbitei Soarelui (amintiți-vă că era vorba de un univers „tradițional", în care Soarele se învârtea în jurul Pământului) ar fi fost nu mai mare decât de (aproximativ) 1 000 de ori diametrul Soarelui. Din nou, în condițiile în care inversam relația Soarelui cu Pământul, o supoziție surprinzător de bună. Arhimede își întemeia această asumpție pe o relatare și un experiment. Aristarh, ne spune el, „a descoperit ca Soarele pare să aibă a șapte sute douăzecea parte din cercul zodiacului", măsurătoare pe care Arhimede a îmbunătățit-o folosind o prăjină care avea fixat în capăt un mic cilindru sau disc. Imediat după răsăritul soarelui, când credea că putea privi Soarele fără niciun risc (riscul există întotdeauna, dar atunci este mai redus), el a înălțat prăjina mișcând-o înainte și înapoi până ce discul din vârf a acoperit Soarele, observând astfel că unghiul format cu discul Soarelui avea între a o sută șaizeci și patra și a doua sută parte dintr-un unghi drept, constatare de la care, aplicând o geometrie destul de simplă, a fost capabil să-și deducă estimarea. "