Se respinge

Ediția a II-a revăzută și adăugită   E 1990. Vara. Tînărul plecat din Gara de Nord, purtat de trei trenuri și două feriboturi, ajunge în numai 24 ore la Sodertalje. Intelectual care trecuse de atîtea ori pe la Dostoievski, Mărquez și O’Neill, ca și pe la Fellini, Bergman și Bunuel, tipul ăsta nu trecuse niciodată de Episcopia Bihorului. Și acum, brusc, se vede coborînd într-o gară al cărei nume se scrie, domnule, și cu o și cu a! Cam așa stau lucrurile. Aici începe AVENTURA!   „Radu Jorgensen aparține, ca autor, unei noi tendințe literare, aceea transfrontalieră și pretutindeni extrateritorială în năzuința-i de puritate și împotriva oricărei Autorități abuzive și mutilante. El realizează un tablou pitoresc, deznădăjduit și revoltat al lagărelor de refugiați din Suedia anilor ’90, [populate cu] oameni de toate naționalitățile pămîntului, bine conturați, cu obiceiurile și mâniile lor, dintr-o gamă de diversitate maximă, de la hoți pînă la savanți. Întîmplările se înlănțuie alert, în ritmul captivant al unui roman polițist, întrerupt deflash-back-uri în realitatea românească. Unele pagini mi-au amintit deRayuela lui Cortazar.” (Dan Petrescu)                                                             „Acest roman ar trebui să primească drept subtitlu: mic ghid de supraviețuire, în deplină confruntare cu realitatea. Prin ampla dezvoltare epică este solid literar și invită la lectură. Prin accentele autobiografice este interesant și ca document, deși nu își propune să fie un volum de memorii. Între romanele care abordează tema emigrării de după 1990, acest volum este cel mai consistent din punct de vedere literar, din cîte cunosc eu. Fără o astfel de construcție literară, am sentimentul că panorama literaturii române contemporane n-ar fi (fost) completa.” (Bogdan Suceava)   „Prin franchețea confesiunii și eleganța naturală a stilului, Radu Jorgensen este unul dintre cei mai interesanți scriitori din diaspora românească a ultimului val, un scriitor ajuns la deplina maturitate artistică.” (Tudorel Urian) Despre români se poate spune că reprezintă un popor care a dezvoltat o cultură a deziluziei: mereu aspirând la cele mai înalte standarde dar mereu alegându-se cu jumătăți și sferturi din mult dorita plăcîntă a civilizației, unității, prosperității europene sau poate chiar de-a dreptul cu altă plăcintă (specialitatea bucătăriilor balcanice). Nu voi insista pe problema cauzelor acestor eșecuri sistematice de a atinge standarde seculare- știm deja că ele variază de la trecutul nostru zbuciumat și până la situația geopolitică aparte a țării, de la încremenirea în proiect și lipsă de voință a unor indivizi pervertiți de putere și până la trăsături ascunse în cine șție ce fibră națională obscură. Cert este că ne mișcăm, de mai bine de 150 de ani, într-o manieră oscilatorie, de la un ideal la o realitate pe care nu o putem ridica la nivelul propus. Nici chiar după 1989, când mulți credeau că epoca proiectelor utopice a luat sfârșit, România a intrat însă într-o nouă eră a mitologiilor ( aduse, desigur, cu valul revoluției): dintre miturile cele mai răspândite am să remarc doar pe cel al democrației funcționale (țara este guvernată de oameni competenți și corecți, aleși meritocratic), și pe cel al paradisului străînătății (oricine părăsește România, va trăi mult mai bine acolo unde ajunge). Iar dacă primul a primit repede lovituri concludente, încă din 1990, după mineriade și după alegerile care au înscăunat la putere un guvern dubios, al doilea mit a persistat în conștiința românilor mult mai mult timp într-o formă intactă, cu atât mai durabil, cu cât se dovedea unicul colac de salvare, în contextul prăbușirii ideii reconstrucției naționale autentic democratice. Acest al doilea mit, al paradisului aflat dincolo de fosta Cortină de Fier, a intrat și el la apă la fel de devreme și și-a dezvăluit resorturile fragile, mai ales acelui prim val de emigranți care a părăsit o Românie complet compromisă politic și moral, un val care s-a înscris într-o aventură existențială la care prea puțini probabil că s-au așteptat. O asemenea aventură împărtășește, valorificând experiența biografică a autorului, romanul Se respinge. E vorba de experiența emigrantului roman în Suedia primei jumătăți a anilor 90. E o experiență care debutează ca un miraj: după ani de teroare și amenințări, gestul părăsirii României pare fantastic de facil pentru un jurnalist român deziluzionat încă după primele luni de la Revoluție, care trece frontiera fără sau audă foc de mitraliere și fără grăniceri care să se mobilizeaze, ci pur și simplu… dormind în tren. Protagonistul care se îndreaptă spre țările scandinave, având aspirățîi profesionale pe măsură pregătîrii sale și o speranța într-o lume mai bună, trăiește doar liniștea de dinaintea furtunii… Suedia, o țară care nu mai cunoscuse valuri de imigranți din anii 50 și care, după 1989 fusese luată pe nepregătițe de o mulțime de solicitanți ai unei vize de ședere, adoptă o politică foarte precaută față de toți noii sosiți – o abordare care se dovedește a fi însă o înscenare de proporții, un camuflaj pentru un joc de noroc practicat de funcționari. Viața în Suedia a protagonistului romanului lui Radu Jorgensen se va reduce, încă de la început, la o perpetuă stare de procesare birocratică: zeci de interviuri, de documente, de motivări ale deciziei de a apela la administrația suedeză, zeci de legitimățîi întocmite în câteva zile, zeci de umilințe, toate menite mai degrabă să îi epuizeze pe imigranți (și să îi facă să se răzgândească de la a rămâne în Suedia), decât să convingă autoritățile – căci, așa cum se va dovedi, funcționarii suedezi decid într-o manieră cât se poate de arbitrară, aleatoriu statistică, cine poate să rămână și cine va fi nevoit să se întoarcă din drum. Transferat dintr-o tabără de refugiați în alta (primă se dovedește a fi chiar un fost vapor dezafectat), fără drept de muncă și dependent de un ajutor bănesc infim primit din partea guvernului suedez, protagonistul va da piept cu realitățile neașteptate ale capitalismului: de la comisioanele bancare usturătoare și până la prețul prohibitiv al cărților din librării sau chiar al unei halbe de bere într-un bar, de la obiceiurile sexuale ciudate (deși convenabile…) ale localnicelor și până la lipsa gratuității oricărui comportament (un redactor de ziar, care ar fi avut posibilitatea să pregătească o colaborare cu jurnalistul român, îl întreabă senin pe protagonist, la finalul unui interviu lung și epuizant: de ce te-aș ajută?). Urmărînd destinul acestui jurnalist printre străini, romanul dezvăluie condiția dureroasă și psihologia emigrantului: presați permanent să se adapteze, cei sosiți din toate colțurile lumii adoptă diferite strategii de supraviețuire: unii abordează calea spectaculoasă și dramatică a tentativelor de sinucidere care să impresioneze presa, alții își păstrează sângele rece și își însușesc o atitudine impertinentă în vreme ce cei mai mulți stau pur și simplu și așteaptă într-o stare de prizonierat (auto)impus. În fapt, cu toții sunt prinși într-un soi de anticameră exasperantă, într-o crăpătură dintre două lumi: lumea din care au plecat și în care nu vor să se mai întoarcă și lumea care se află dincolo de actele cu ștâmpilele potrivite la care nu au acces. Cel mai șocant pentru protagonistul romanlui lui Jorgensen este probabil faptul că, deși este atât de departe de o Românie defunctă (și de o Românie prezentă cu chip morbid care transpare din când în când în mesajele de acasă), experiențele la care îl supun autoritățile din Suedia (sau Autoritatea așa cum e numită în roman, sugerându-se caracterul ei comun, transfrontalier) sunt similare cu cele din statele totalitare, chiar dacă sunt întreținute prin mijloace mai subtile: este vorba de experiența incertitudinii, de starea perpetuă de așteptare, cu deznodământ neclar, este vorba de tirania birocratică, de imperiul funcționarilor orbi care rezistă oricărui seism (fie el politic sau mediatic), de o caracațiță invizibilă cu tentacule care se mișcă imprevizibil. Romanul lui Jorgensen (scris imediat după 1993, adică imediat după consumarea experienței de emigrant a autorului), așa cum aminteam, spune povestea destrămării mitului paradisului străînătății și aduce în prim plan un protagonist pe cale de a fi deziluzionat. Rămâne de discutat dacă această deziluzie e rezultatul unei ignoranțe sau a unei naivități a personajului principal, în ceea ce privește așteptările față autoritățile suedeze (care își păstrează și ele o brumă de justificare, nu-i așa, în tentativa de a se apăra de valul imigranților). Dacă e vorba de naivitate însă, aș aprecia-o ca pe o naivitate cel puțin admirabilă (indiferent de prețul pe care îl cere, după cum veți vedea): o naivitate care îl încăpățânează pe protagonist să creadă în corectitudine, demnitate și umanitate, o naivitate care conservă în cele din urmă integritatea, un ideal care, în lumea celor plecați peste hotare, se dovedește poate mai greu de atins, chiar și decât mult visata ștâmpilă a aprobării de ședere într-un paradis iluzoriu. SE RESPINGE - Radu Jorgensen – Editura Cartea Românească, 2011 Sever Gulea pentru blog.libris.ro