Secolul Coanei Lizica

    Noutatea acestui volum de istorie orală constă în completarea relatărilor caracterizate prin remarcabilul talent evocator al Elisabetei Odobescu-Goga cu însemnările din jurnalul ei inedit, din timpul ocupației germane a Capitalei, din 1916-1918.      Fragment din volum:       „(16) Miercuri, 17 august      (18) Vineri, 19 august     Nemții ne-au declarat război. Eram sigură. Ai noștri avansează cu o viteză nebună în Transilvania. Nu știu de ce, dar mă cuprinde îngrijorarea.        Sâmbătă, 20 august     Am fost atacați de bulgari. Contrariul m-ar fi surprins. Pe acest front nou sunt rușii sub comanda generalului Zaiancikov. De la /Societatea Femeilor/ Ortodoxe ni s-a spus că au fost anunțați răniți. Ne ducem acolo, tante Zică, Biți și cu mine. În curtea spitalului au sosit deja automobile sanitare. Tocmai deparazitează pe primii veniți. Alții așteaptă afară, unii așezați pe scaune, alții întinși pe târgi. Fete jigărite și palide, ochi strălucind de febră. Li se dă lapte, îl beau cu nesaț. Doamnele se agită în jurul lor. Sunt rași în cap. Într-un colț, un băiat drăguț, fin, cu trăsături regulate și ochii mari, verzi, povestește cum au fost surprinși de bulgari. Vorbește încet, cu vocea stinsă. Împreună cu tante Zică i-am simpatizat de îndată.     Ni s-a dat, lui Biți și mie, sala 67, situată la primul etaj. Are când 13, când 12 paturi, după cum se mai băgă sau se scoate unul, uneori de mai multe ori pe zi, nu se știe de ce. Toți răniții noștri vin de la Turtucaia. Firește, unii ne sunt mai simpatici decât alții.     (20) Mai întâi este Cyrano. A fost botezat așa din cauza apendicelui său nazal voluminos. Este scund și gros, cu ochii mici strălucitori. Nostim, glumeț, destul de învățat pentru un țăran. Înveselește salonul cu vorbele sale. Apoi mai este „grănicerul", pe numele adevărat Nistor. O față de om cinstit, o expresie de bunătate. Mai târziu am descoperit că are o voce frumoasă. Apoi încă unul, cu aer nefericit. Stă tot timpul pe marginea patului. L-am poreclit „pasărea căzută din cuib".     Ne înțelegem foarte bine cu ei. Cred că țin mult la noi. Nu trece zi să nu le aducem țigări sau bomboane. Răniții noștri sunt blânzi și resemnați. Au o finețe naturală, înnăscută, nu spun niciodată vreun cuvânt sau vreo glumă deplasată.”