Semiprezidentialismul din Romania

Întregul demers al lucrării se circumscrie tezei că opțiunea pentru semiprezidențialism a fost motivată în mod decisiv în cazul României de necesitatea de a substanțializa din punct de vedere constituțional funcționarea democratică a statului roman printr-o distribuție sau împărțire a puterii care să elimine riscul tendințelor autoritare și a comportamentelor prezidențiale autocratice. Lucrarea argumentează că, din acest motiv, regimul politic adoptat prin Constituția postcomunistă a României se subsumează logicii sistemice a modelului echilibrului puterilor, model care circumscrie ca structura instituțională de guvernare Executivul dual sau structura de autoritate bicefală ‒ Președinte și Prim-ministru ‒ și relația echilibrată dintre Executiv și Legislativ. Ca atare, lucrarea examinează categoria semiprezidențialismului, în principal așa cum a fost originar formulată în lucrările lui Maurice Duverger, remarcabil tratată cu ajutorul modelelor de analiză formulate de Giovanni Sartori și Matthew S. Shugart și ingenios reformulată în maniera minimalistă, „pur constituțională” de Robert Elgie. Semiprezidențialismul din România este raportat la genul proxim al semiprezidențialismului astfel circumscris în scopul identificării diferenței lui specifice. Urmând modelul analitic duvergerian al factorilor endogeni și exogeni, funcție de care este explicată practica politică diferită a regimurilor semiprezidențiale, lucrarea prezintă contextul în care a fost adoptat și implementat regimul semiprezidențial în România, atribuțiile constituționale ale Parlamentului, Președintelui și Prim-ministrului, rolul majorității parlamentare și natura relației dinte Președinte și majoritatea parlamentară, în termenii adecvării la funcționalitatea democratică și eficiența guvernării. Lucrarea analizează mandatele prezidențiale de până în prezent din următoarele perspective: a limitării, anihilării sau, dimpotrivă, a readoptării puterii personalizate, autoritare sau autocratice; a abilității tuturor actorilor instituționali și politici de a obține stabilitate politică și eficientă în luarea deciziilor; a capacității instituțiilor și societății civile de a controla și de a modela alegerea actorilor politici și sociali; a posibilității de a crea un „grad convenabil de acord al elitelor” asupra „aranjamentelor democratice” și a deciziilor de interes public.