Serotonina

Serotonină poate fi citit ca un roman despre dezechilibrele pe care le produce o lume fără iubire, fără bunătate, fără solidaritate, cu transformări devenite incontrolabile, dar și ca un copleșitor român al remușcărilor și al regretelor. Prin Serotonina Michel Houellebecq demonstrează încă o dată că este cronicarul nemilos al declinului societății occidentale din secolul XXI, un scriitor neîmblânzit, dar romantic, incomod, dar indispensabil.   Protagonistul romanului Serotonină, Florent-Claude Labrouste, un bărbat de 46 de ani, a ajuns într-un punct critic al existenței personale. Se îndoapă cu Captorix, un antidepresiv de ultima generație, încercând o supraviețuire decentă. Medicamentul crește nivelul de serotonină din organism dar are trei efecte secundare: greață, dispariția libidoului și impotență. Florent-Claude alege de bunăvoie să renunțe la profesie, la viața socială, la cunoștințe. Își șterge urmele, se refugiază în hoteluri – unde musai trebuie să existe camere pentru fumători –, străduindu-se să opereze o regresie paliativă în trecutul personal. Narațiunea sa traversează o Franță care își nesocotește tradițiile, își trivializează orășele și își distruge satele aflate în pragul revoltei. Dezrădăcinat și autodistructiv, eroul lui Houellebecq îsi scrutează propria viață și lumea din jurul lui cu un umor aspru și cu o virulență sfâșietoare.   Roman al unei rătăciri fără speranță pe drumurile din nordul Franței, al dezabuzării și nostalgiei convulsive față de niște iubiri ratate , dar și al privirii lucide și necruțătoare asupra lumii contemporane, cu răzvrătiți intratabili și „veste galbene“ sui generis, Serotonina este cu siguranță una dintre cele mai puternice, tandre și vitriolante cărți scrise de Michel Houellebecq. Întunecată și miraculoasă, comică și melancolică, Serotonina este fără îndoială cea mai frumoasă carte a lui Michel Houellebecq. Scris într-un stil mai modern ca niciodată, suplu, precis și viu, acest roman nu-și va lăsa nepăsători, nici acum, cititorii. Povestea iubirii imposibile dintre  Florent-Claude și Camille oferă unele dintre cele mai sfâșietoare pasaje ale cărții. Și nu vom mai avea prea des ocazia să citim un Michel Houellebecq atât de sentimental, de sincer, de lucid și de uman. – Vanity Fair Fragment din cartea "Serotonină" de Michel Houellebecq: "În mod curios, soluția mi s-a arătat când mă uitam la Public Senat - un post TV de la care n-aveam mari așteptări, în orice caz nimic de felul ăsta. Documentarul, intitulat Dispăruți de bunăvoie, reconstituia traseul diferitelor persoane care, într-o bună zi, într-un mod cu totul neprevăzut, se hotărâseră să-și reteze legăturile cu familia, cu prietenii, cu profesiunea: un tip care, într-o luni dimineață, ducându-se la serviciu, își abandonase mașina în parcarea unei gări și luase primul tren, la întâmplare; altul care, plecând de la o petrecere, în loc să se întoarcă acasă, își luase o cameră la primul hotel care i-a ieșit în cale, după care a rătăcit luni de zile prin diverse hoteluri pariziene, schimbându-și adresa în fiecare săptămână. Cifrele erau impresionante: an de an, în Franța, mai bine de douăsprezece mii de persoane alegeau să dispară, să-și părăsească familia și să-și refacă viața, uneori la celălalt capăt al lumii, uneori fără să schimbe orașul. Eram fascinat și mi-am petrecut restul nopții pe Internet ca să aflu mai multe, din ce în ce mai convins că îmi nimerisem adevărata menire: aveam să fiu și eu un dispărut de bună năvoie, iar cazul meu era deosebit de simplu, nu trebuia să scap de nevastă, de familie, de vreun mediu social temeinic constituit, ci doar de o banală concubină cu cetățenie străină, care n-avea nici un drept să mă urmărească. Toate articolele de pe Internet insistau asupra unui aspect deja scos în evidență în documentar: în Franța, orice persoană majoră era liberă "să vină și să plece", părăsirea familiei nu constituia un delict. Această propoziție ar fi trebuit gravată cu litere uriașe, pe toate edificiile publice: în Franța, abandonarea familiei nu constituie un delict. Insistau mult asupra acestui amănunt și înșirau dovezi impresionante: în situația în care o persoană dată dispărută se află sub controlul poliției sau jandarmeriei, poliția sau jandarmeria nu aveau dreptul să comunice cuiva nouă adresă, fără consimțământul persoanei în cauză; iar în 2013 procedura de căutare în interesul familiei fusese suprimată. Era uluitor faptul că într-o țară în care, de la an la an, libertățile individuale aveau tendința de a fi restrânse, legislația menținuse pe aceasta: o libertate fundamentală, mai importantă în opinia mea, și mai tulburătoare din punct vedere filozofic, decât sinuciderea."