Setul Biografii conține 6 cărți: • BENITO MUSSOLINI de Fortunato Minniți Până în 1938, când, după Pactul de la Munchen, a apărut în ochii lumii ca salvator al păcii, singurul în stare a-l ține în frâu pe Hitler, Mussolini a fost un personaj de prima mărime pe scena politică și în presa internațională. În ciuda faptului că, pentru a da o nouă ordine poporului italian, a călcat în picioare democrația, îl Duce le părea charismatic nu doar multor italieni, ci și unor oameni de stat liberal-democrați precum Churchill și Roosevelt și, mai înaintea lor, bolșevicului Lenin, cel care i-ar fi acuzat pe comuniștii italieni că au lăsat să le scape singurul socialist capabil să realizeze cu adevărat revoluția. Mare interpret al artei de a poza, Mussolini a vrut - și a reușit - să își construiască un mit. Prizonier al acestei imagini construite pentru a trece dincolo de propriul său timp și pentru a intra în marea istorie, mitul Ducelui a degenerat împreună cu charisma lui politică. Legile rasiale, insurecția antiburgheză, războiul greșit, insuficiența calităților de comandă, complexul de inferioritate în fața lui Hitler au dezvăluit, toate, eșecul revoluției fasciste și, în plus, au subliniat și inadecvarea totalitarismului său. Astfel, atunci când vântul istoriei a început să sufle cu intensitatea unei furtuni, omul care militarizase politică a căzut ca un dictator banal în urma unei lovituri de palat pe care el o subevaluase politic. • ADOLF HITLER de Hedwig Gusto (192 pagini) Probabil Hristos e singurul care se poate mândri cu un număr mai mare de biografii decât Hitler. Însă Adolf Hitler are un avantaj incomparabil: arhive cu amintiri și documente pe care birocrația chițibușară a celui de al Treilea Reich le-a adunat și Aliații le-au pus la loc sigur, una dintre puținele moșteniri în marea de moloz a Stunde Null, Ora Zero, din iunie 1945. Și totuși, istoria dictatorului încă suscită întrebarea care i-a îngrozit pe soldații americani când au deschis porțile la Auschwitz: cum s-a putut întâmpla? Nu este suficient să spunem că Hitler a incarnat latura aceea obscură care domină umanitatea de pe vremea lui Cain. La început, în zilele tragice din 1940, doar Anglia, deși îngenuncheată, apoi și Rusia și America au înțeles că rămânea doar lupta până la ultima picătură de sânge împotriva omulețului cu mustață: fiindcă întruchipa răul în istorie. De aceea al Doilea Război Mondial se poate numi de eliberare. Ce avea Hitler atât de deosebit ca să suscite atâta devotament față de rău? Sigur nu era doar un nebun, o marionetă a marii burghezii germane lacome de putere, de materii prime și de comenzi militare. El personifică acea ura antiburgheză și anticreștină care explică mult sânge vărsat de fascism și de comunism în secolul XX. Pentru generațiile de azi, crescute cu Star Wars, Hitler e un fel de Darth Vader, sinonim cu tirania, cu brutalitatea, cu cinismul. Cele 90 de fotografi alb-negru care însoțesc textul documentează în imagini sugestive epocă și viața celui care a fost Fuhrerul prin excelență. • STALIN de Elena Dundovich (190 pagini) "Cu excepția lui Adolf Hitler, unui singur alt lider din sec. XX i s-a dat sumbrul privilegiu de a fi înfățișat ca un demon, capabil prin forța lui luciferică să modeleze o întreagă perioadă istorică: Iosif Vissaronovici Djugasvili, zis Stalin. Cele 96 de fotografii alb-negru care însoțesc textul documentează cu imagini sugestive epocă și viața celui care a fost exact ceea ce îi spune porecla : Stalin - Omul de oțel." • MAO ZEDONG de Enrico Fardella (192 pagini) Mao Zedong a fost atras de politică deoarece era din fire rebel și nerăbdător să iasă din categoria socială în care îl plasaseră condițiile economice ale familiei. A ales comunismul și a avut două mari intuiții politice. În primul rând, a înțeles că Revoluția Chineză ar fi fost posibilă numai dacă partidul ar fi reușit să mobilizeze masele de țărani. Și, în al doilea rând, a înțeles că războiul împotriva Partidului Naționalist cerea fantezie, abilitate, flexibilitate, istețime vicleană. Capodoperele lui au fost Marșul cel Lung (12 000 de kilometri, 200 de confruntări armate, 80 000 de victime umane), micul stat comunist din Shaanxi și marea mobilizare populară împotriva Gomindan între 1947 și 1949. După proclamarea Republicii Populare Chineze pe 1 octombrie 1949, colectivizarea pământurilor deținute de țărani a pus economia în genunchi și a produs un fel de catastrofă umanitară. Politica așa-numită a celor „o sută de flori“, lansată de Mao pentru a obține consensul intelectualilor, a pus în pericol puterea partidului și a fost întreruptă dur. Marele Salt Înainte și crearea Comunelor (organe centralizate de care depindeau activitățile agricole și industriale a numeroase sate) au avut un eșec răsunător. La sfârșitul anilor 1950, pentru a-și recupera puterea pierdută, a avut ultima intuiție și a declanșat Revoluția Culturală, act suprem de cinism politic (între cincisprezece și douăzeci de milioane de morți), dar și de fantezie romantică. Cele 80 de fotografii alb-negru care însoțesc textul documentează în imagini sugestive epocă și viața celui care a fost supranumit Marele Cârmaci. • ERNESTO CHE GUEVARA de Carlo Bată (192 pagini) Irlandez pe linie paternă și basc pe linie maternă, argentinialul Ernesto Guevara a fost cetățean de prim rang al Cubei. În urma unui scurtcircuit mediatic, a devenit icoana mișcării contestatare studențești, simbolul unei generații fascinate de frumusețea și de curajul său, erou romantic și martir creștin. Nu mai contează dacă era într-adevăr bun, un „sfânt laic“ cum fusese numit, sau dacă mâinile îi erau pline de sânge, consecința inevitabilă a atâtor bătălii în care nu sufereau și nu mureau doar „cei răi“. Era onest, simpatic, cult, exaltat, imposibil de ținut în frâu. Îndrăzneț până la autodistrugere, nebun și sinucigaș, generos, fără să-i pese de sine, el însuși primul îndrăgostit de legenda sa de erou. Reprezenta inocența celui care crede într-o lume mai bună și hotărârea celui care are convingerea că poate construi această lume cu propriile mâini și cuarmele. Imaginea lui Guevara a funcționat ambivalent: erou simbol al luptătorilor din gherilă urbană, dar și al adepților nonviolenței, înarmați doar cu chitare. Tata fugar a cinci copii, soț a doua soții aflat mereu departe, mare jucător de șah. Ignorant înrăit al naturii umane, spunea: „Tot ce există va fi împărțit tuturor, nimeni nu va primi mai mult decât ceilalți“. Afectuos cu copiii, spunea: „Singurii privilegiați în Cuba vor fi copiii“. Și nu și-a încălcat niciodată promisiunile, și dânsa tango, și avea drept hobby fotografia. Cele 84 de fotografi alb-negru care însoțesc textul documentează în imagini sugestive epocă și viața celui căruia i se spune, simplu și afectuos, Che. • JOHN FITZGERALD KENNEDY de Marilena Gala (192 pagini) John Fitzgerald Kennedy a reprezentat un mit, dar și un exemplu pentru generația postbelică. Mulți americani, dar și europeni îl adorau pe acest tânăr cu părul mare, frumos, aristocrat, puternic, curajos, realist, plin de energie, în stare să își respecte angajamentele și cuvântul dat. Avea patruzeci și trei de ani când a intrat în funcție, dar amintea de entuziasmul unui tânăr de douăzeci. A fost cel mai tânăr președinte american din istorie, primul născut în secolul XX, primul catolic, primul atât de aproape de europeni. Când a fost asasinat la Dallas, Texas, pe 22 noiembrie 1963, în circumstanțe nici până astăzi pe deplin elucidate, la doar patruzeci și șase de ani, lumea a plâns – de furie, de dragoste, de frustrare. Kennedy a murit fără să apuce să vadă îndeplinite iluziile create chiar de el însuși. Focurile de armă trase de Oswald au ucis vise ale americanilor, dat fiind că revoluția pentru drepturile civile ajunsese la apogeu. Nu numai America a descoperit lacrimile, au fost mulți cei care l-au regretat pe Kennedy. Acest idealist ciudat își pusese în gând să schimbe viața, istoria, lumea. Prin moartea lui, cum avea să spună istoricul Arthur M. Schlesinger, „am pierdut ceva vital, adică viziunea unei Americi ca republica umană, rațională, democrată, care colaborează cu celelalte state și instituții internaționale pentru a promova democrația, drepturile omului, pacea“. Cele 80 de fotografi alb-negru care însoțesc textul documentează în imagini sugestive epocă și viața celui devenit mitul tuturor noilor generații - JFK. Fragment din volumul "Stalin" de Elena Dundovich: „În noaptea dintre 15 și 16 decembrie, Lenin are un nou atac. Pentru Stalin este o întâmplare providențială. Paralizat, supravegheat în permanență de secretare eficiente și grijulii pe care Stalin însuși le-a pus la căpătâiul lui, Lenin angajează o ultimă bătălie. Caută solidaritatea lui Troțki, dar nu reușește până la capăt. Dictează câteva note secrete adresate viitorului congres al partidului în care îl critică pe Stalin și puterea nelimitată pe care a concentrat-o în mâinile sale. Ajunge până acolo încât recomandă îndepărtarea lui din funcția de secretar. Pe 9 martie 1923, în sfârșit, are o ultimă criză care îl lăsă incapabil să vorbească și să se miște și îl elimină pentru totdeauna de pe scena politică. Va muri pe 21 ianuarie 1924. Eliberat de amenințarea reprezentată de Lenin, Stalin nu mai așteaptă deloc și își începe ascensiunea spre putere. Dar nu a sosit încă vremea și are nevoie de aliați. Pe moment, puterea este exercitată de o troika formată din Zinoviev, Kamenev și Stalin însuși care, prudent, creează în mod fals impresia că este ultimul dintre cei trei ca importanță. Dar este doar o iluzie. Kamenev, președintele sovietului Moscovei, este un om cult, pasionat de artă și de literatură. Dar este singur, nu are partizani. Zinoviev își are bastionul la Sankt-Petersburg și este șeful Internaționalei aIII-a, creată în 1919 ca organ de coeziune a tuturor partidelor comuniste din lume; dar este doar fictiv, în realitate, Moscova desemnează conducătorii Internaționalei și pe ai partidelor. Deja din vara lui 1923 apar divergențele, însă, în mod eronat, atât Zinoviev cât și Kamenev îl consideră pe Troțki cel mai aprig dușman și se bazează pe Stalin pentru a-l înlătura. Sunt convinși, în mod greșit, că îl pot manipula pe apparatcik-ul (omul de aparat) georgian. Preocupanta similitudine a istoriei: și în Germania și Italia, forțele conservatoare au crezut în mod eronat că îi pot folosi pe Hitler și pe Mussolini pentru a-și păstra puterea. Ciocnirea cu Troțki se produce pe toate planurile: el acuză troika de faptul că ar fi cauzat regresul mișcării muncitorești germane apropiate de revoluție în acele luni ale toamnei lui 1923, după ce, conform principiilor marxiste, de șase ani bolșevicii așteaptă timpurile mesianice ale unei insurecții internaționale; dar mai ales denunța nevoia imprimării unui „nou curs" pentru a reinstaura caracterul democratic într-un partid în care, ca să spunem adevărul, el este prea puțin ascultat, deși a fost, împreună cu Lenin, adevăratul coprotagonist al Revoluției din Octombrie. Zinoviev și Kamenev îl atacă; Stalin, încă o dată, rămâne în umbră și inaugurează, pentru prima dată, tactica pe care o va folosi în următorii cinci ani și care îi va aduce puterea: să împingă în față oameni ale căror calități nu le are, capabili să câștige, în acel moment precis, bătălia în favoarea lui.”
