De ce vorbim despre sfânta Rusie și Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia sufletul rus când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce atribuim acestui suflet calitatea de mistic? Sunt doar niște formulări, s-ar putea spune, dar asta nu înseamnă că nu au o istorie. Alain Besancon urmărește destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând „să vorbească în cunoștință de cauză“ despre un popor și o cultură adesea judecate în funcție de clișee sau pasiuni falsificatoare. Rusia, pare să pledeze autorul, nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat.
Cititorul român, care astăzi se poate plasa la rându-i pe poziția „strainului“, va găsi în acest eseu, printre rândurile pasionantului excurs în religia, cultura și politica Rusiei văzute din perspectiva franceză, o analiză lucidă a multor „puncte nevralgice“ care-l privesc sau l-au privit în mod direct: impactul pe termen lung al minciunii comuniste, al confuziei dintre limba naturală, limba de lemn și cele două variante false ale lor, granița firavă între aparență și esența în procesul de modernizare/reconstrucție a spațiilor fost-comuniste, rolul ortodoxiei și al Bisericii Ortodoxe în evoluția mentalităților.
„Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta. [...] Rusia a încercat să dea «strainilor» o imagine falsă despre ea însăși. Așa-numiții străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna ruseasca». «Am fost păcăliti» este însă o explicație prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.“ (Alain Besancon)
„Rusia este o prismă în care distingem o parte esențială din identitatea noastră de europeni. Eseul lui Alain Besancon, aflat la intersecția dintre istoria politică, istoria mentalităților și istoria religiei, sondează această prismă, reușind să depășească limitele tradiționale ale cercetării universitare și deschizând spațiul unei dezbateri inedite și provocatoare.“ (L'Osservatore Romano)
