Începând din copilărie și tinerețe, apoi mai accentuat după pelerinajul de la Ierusalim și Muntele Athos, alesul lui Dumnezeu Gheorghe Lazăr își dedică viața unei slujiri neobișnuite pe care o urmează cu toată puterea. Fără să fie înduplecat de frig și de arșiță, desculț și cu capul descoperit vara și iarnă, cu Evanghelia iubirii dumnezeiești și toiagul sărăciei și al înstrăinării de lume la care adaugă șoaptele rugăciunilor sale neîncetate, oamenii puteau înțelege prin rânduiala „liturghiei” sale zilnice ca Evanghelia purtată și înălțată de neobișnuitul slujitor se sprijină pe cel mai simplu și puternic temei: pe temeiul pătimirii pentru Hristos. „Cu picioarele crăpate ca nucul uscat” din pricina gerului sau a arșiței, cu pletele udate de ploaie sau zvântate de vânt, omul lui Dumnezeu purta pururi cu el mărturia crucii, dar totodată, prin ochii săi senini ca albastrul cerului și prin zâmbetul său netulburat de amărăciunile vieții, revelația învierii își împrăștia în cercuri tot mai largi lumina ei. Oamenii au recunoscut în mărturisitorul Gheorghe Lazăr o culme a evlaviei creștine, un sfânt, un cuvios prin care lucrează și vorbește Însuși Dumnezeu, de aceea mulți s-au apropiat de el ca de un părinte care înțelege durerile altora și le poate mângâia; s-au apropiat de el ca de un mare rugător ce duce prin rugăciune stăruitoare suferințele și strâmtorările lumii la tronul milostivirii divine, de unde se revărsa apoi milă și îndurare.
