La Ion Marin Sadoveanu, pentru întâia oară, romanul nu se întoarce în satira împotriva parvenitismului și în elegie pentru reprezentanții crepusculari ai marii proprietăți rurale. D-sa conturează fizionomiile, pune oamenii să făptuiască, îi lăsă apoi să acționeze potrivit logicii interioare individuale și nu intervine în nici un fel ca să-și trădeze preferința pentru vreunul sau altul. N-am citit poate de la Ion de Liviu Rebreanu un roman românesc așa de obiectiv ca Sfârșit de veac în București. Fragment din roman: "Apoi o ușă se trânti și o perdea abia de se dădu la o parte. Din casă, Jurubita i1 privea. Știa că a spus ceea ce trebuia să spună. Se gândea la Următecu și la ce ar fi în stare să-i facă, dacă ar afla că a rostit numele bătrânului Dorodan. Și se bucură de mânia lui Iancu. Întâlnirea cu Bubi mersese cam greu, dar simțea că a jucat bine. Era mulțumită. L-a privit pe Bubi, de după perdea, cum s-a îndepărtat încet și îngândurat. Apoi a început să se dezbrace. Așeză fiecare lucru, bine scuturat, la locul său, într-un garderob lucios de nuc. Pălăria, lângă umbreluța; ghetele dedesubt, iar pe două cuie de lemn, întinsă și înfoiată, rochia, mângâiată cu drag, în toate volănașele ei. Panglicile late și roșii, cu care fuseseră trase rufele cele bune, de parcă ar fi trebuit să fie văzute de cineva, le-a scos, le-a împăturit și le-a așezat între batiste. Robotind, numai în cămașă, femeia intrase în garderobul cel mare ca într-o odaie. Trecea ușor mâinile peste toate câte purtase, strânse acum într-un maldăr de culori. Un miros greu de garoafă și păciuli se risipea din încheieturile vechii mobile. Jurubita mângâia ceea ce avea și se gândea zâmbind la ceea ce o să mai aibă! Și la gândul acesta începu să cânte cu un glas îndelung tremurat, pe note pline și cuvinte de dragoste. Tot într-o casă de-a Bărbilor, nu departe, pe cheiul gârlei, deasupra unei fierarii, locuia Ioachim Dorodan. Îl uitaseră acolo și oamenii, și vremurile. Numai neliniștită și neîncetată groază a lui Următecu, de omul acesta slab și blând, i-l aduceau aminte. Umflatu trăia îngrijit de o nepoată, care descurcă cum putea mica lor gospodărie din pensia pe care o primea unchiul său de la conu' Barbu. Bătrânul Dorodan nu mai vrea să iasă din casă. El, care a alergat o viață întreagă cu brișca de la o moșie la alta a boierului, acum se mulțumea să stea ceasuri întregi și să privească peretele de deasupra divanului, unde ca o floare, erau bătute în ținte fotografii vechi, făcute de baron. Multe erau iscălite. Toate purtau anul pe ele, cele ale lui Bubi mai ales, la toate vârstele, Dorodan le privea, fuma țigară după țigară, și gândul, greoi, abia de i se mută de pe una pe cealaltă, ca o muscă leneșă de vară. În casă plutea întotdeauna un miros de cafea fiartă de curând, pentru că Umflatu era un mare cafegiu. Era singura lui patimă. Ea îl ținea treaz din picoteala ce-i venise, ca o boală, odată cu tristețea adusă de Urmatecu în viața lui. "
