Sfarsitul bibliotecii mele

Sfârșitul bibliotecii mele. O elegie și zece digresiuni Din coșmarul despărțirii de bibliotecă s-a născut o carte impresionantă despre puterea lecturii. Iubesc bibliotecile publice și ele sunt primele locuri pe care le vizitez când mă aflu într-un oraș pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărți sau mai degrabă cu acele cărți despre care știu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decât ar fi putut admite tinerețea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie, mărturisește Alberto Manguel.   Îndrăgostitul de lectură care a scris Biblioteca nopții și Istoria lecturii se întoarce mereu la propriile creații schimbătoare, efemere, și totuși mărturii ale eternității: revizitându-și bibliotecile, se revizitează pe sine. Ultima „cochilie“ dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfârșit, ci începutul unei povești noi, al unei ordini noi și, mai ales, al unei căutări noi, în compania prietenilor. Însoțindu-l pe Manguel, o să vă întâlniți și cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O să vizitați legendara Biblioteca din Alexandria, o să pătrundeți în biblioteci personale și publice, anonime sau celebre, și o să meditați, împreună cu autorul, la dragostea pentru cărți. Fragment din cartea "Sfârșitul bibliotecii mele" de Alberto Manguel: "Biblioteca mea, fie așezată pe rafturi, fie împachetată în cutii, nu a fost niciodată o singură creatură, ci este compusă din multe altele, o ființă fantastică, alcătuită din cele câteva biblioteci clădite și apoi abandonate, iar și iar, de-a lungul vieții mele. Nu-mi vine în minte o perioadă a vieții în care să nu fi avut nicio biblioteca de niciun fel. Bibliotecile mele sunt un soi de autobiografii multietajate, fiecare carte păstrând în ea momentul în care am citit-o pentru prima oară. Însemnările scrijelite pe marginea albă, data trecută câteodată pe pagina de gardă, biletul de autobuz șters, însemnând o pagină din motive acum misterioase - toate încearcă să-mi amintească acum de cel care eram atunci. De cele mai multe ori, eșuează. Memoria mea este mai puțin interesată de mine decât de cărțile mele și mi se pare mai ușor să-mi amintesc povestea pe care am citit-o odată, demult, decât pe tânărul care i-a fost cititor. Cea dintâi biblioteca publică pe care am cunoscut-o a fost cea de la Saint Andrews Scots School, una dintre multele școli primare din Buenos Aires pe care le-am frecventat înainte de vârsta de doisprezece ani. Fusese înființată ca școala bilingvă în 1838 și era cea mai veche școală cu origini britanice din întreaga America de Sud. Deși mică, biblioteca era pentru mine un loc plin de bogății și de aventuri. Mă simțeam ca un explorator din romanele lui Rider Haggard în pădurile întunecate de vrafuri care vara miroseau a pământ și iarna duhneau a lemn umed. În principal, mergeam la bibliotecă ca să-mi trec numele pe lista de așteptare pentru un nou număr din aventurile băieților Hardy sau pentru noua culegere de povestiri cu Sherlock Holmes. Biblioteca aceea școlară, din câte-mi dădeam seama, nu avea o ordine riguroasă: găseam cărți despre dinozauri alături de câteva exemplare din Black Beauty și aventuri de război lângă biografiile unor poeți englezi."