Lumea, ca o clepsidră, sfărâmă aceleași pietre de miliarde de ani. Le scoate mărunte, prin pâlnii fragile, ca să devină stâlpi pe lumea cealaltă. Cu gurile deschise, oamenii așteaptă să le cadă în ele pământul. Pe urmă, ei parcurg drumul de piatră, vomitat de alții care au trecut pe acolo, ca să ajungă la zidul încă netencuit, ce tocmai se ridică. Finisajul e scuipat printre dinți. Dar pietrele, adevăratele pietre, trec din gură-n gură. Greutatea lor e greu suportată de un singur set de maxilare. Oameni cu oameni, dinți în dinți, se sărută întru ridicarea zidurilor. Ce sărut ciudat, cu gura plină de noroi și pietre. Nisipul se lipește de cerul gurii și dinții scrâșnesc. Nu mă mir că nimeni nu vorbește. Am început și eu să scuip dale, de diverse culori. E un reflux nisipo-bolovanian care îmi rostogolește omulețul. Nu mai pierd timpul și o iau la vale. - Bogdan-Cristian Olaru
