Si acum ce facem, micutule?

Și acum ce facem, micuțule? reflectă cu o luciditate remarcabilă starea de spirit a tineretului german din perioada Marii Crize, cu sărăcia acută, lipsa de perspective și tulburările politice. În timpul unei vizite la ginecolog în speranța de-a găsi un mijloc eficient de contracepție, Johannes și Emma află cu stupoare că urmează să aibă un copil și hotărăsc să se căsătorească. Deși tineri și lipsiți de experiență, căsătoria pare a fi soluția perfectă pentru ei, fiindcă se iubesc cu adevărat, convinși că și-au găsit jumătatea. Dar oare iubirea este de-ajuns ca să-ți întemeiezi o familie într-o Germanie secătuită de criza economică și de plata reparațiilor de război, unde răutatea, ura și violența alimentate de naziști cîștiga tot mai mult teren, iar omul mărunt trăiește sub amenințarea șomajului, a mizeriei, a foametei? Ecranizat imediat după publicare cu intenția de a avertiza opinia publică asupra urmărilor antisemitismului, romanul i-a atras scriitorului ostilitatea regimului nazist în ascensiune. „Din clipa în care mă așez și scriu primul rînd, sînt pierdut, o forță irezistibilă pune stăpînire pe mine. Forța asta îmi dictează cum și cît trebuie să scriu, fie că vreau sau nu, chiar dacă lucrul ăsta mă îmbolnăvește… M-am întrebat de sute de ori ce anume mă mînă așa de la spate. E ca o otravă pe care nu pot să mi-o scot din minte ori din trup, sînt însetat de ea, vreau să iau tot mai multă, mereu, în fiecare zi din restul vieții mele.” (Hans Fallada)   „Fallada merită cele mai înalte aprecieri pentru că a făcut o relatare atît de realistă, de veridică, atît de fidelă a vieții obișnuite.” (Hermann Hesse)   „Și acum ce facem, micuțule? este romanul unei epoci în care viața publică se contopea cu cea privată chiar și pentru cei care nu doreau altceva decît să stea acasă și să-și vadă de treburile lor.” (The Times Literary Supplement) Fragment din volumul "Și acum ce facem, micuțule" de Hans Fallada:   "- Inflația, răspunde Pinneberg precaut. - Nu se poate să se fi terminat banii, spune bătrâna fără să-l asculte. Stau aici și socotesc. Mereu am notat totul. Stau și socotesc. E notat aici: jumate de kil de unt - trei mii de mărci... Poate jumate de kil de unt să coste trei mii de mărci? - Când e inflație..., începe și Mielușica. - Vreau să vă spun cum. Acum știu, banii mi-au fost furați. De unul care a locuit aici cu chirie, ăla mi i-a furat. Stau și mă gândesc: Care a fost? Dar nu sunt în stare să-mi aduc aminte nume și după război au locuit atât de mulți aici. Stau și-mi răscolesc amintirile. Cred că trebuie să fi fost unul foarte deștept, ca să nu-mi dau seama, mi-a falsificat registrul contabil. Dintr-un trei a făcut trei mii și eu n-am observat. Mielușica se uită disperată. la Pinneberg. El nu ridică privirea din podea. - Cincizeci de mii... Cum pot să se termine cincizeci de mii? Am stat aici și-am socotit tot ce-am cumpărat în anii de când mi-a murit bărbatul, ciorapii și cele câteva cămăși, eu am avut o zestre frumoasă, nu-mi trebuie prea multe, totul e notat. Nici măcar cinci mii, atât vă spun... - Dar a avut loc și reforma monetară, face Mielușică o nouă încercare. - Mi i-a furat, spune plângăreț bătrâna și lacrimile limpezi îi curg fără efort. Pot să vă arăt registrele, acum am observat, mai încolo cifrele sunt altfel, cu o mulțime de zerouri. Se ridică și se îndreaptă spre biroul din lemn de mahon. - Chiar nu-i nevoie, spun Pinneberg și Mielușică. Atunci se întâmplă: ceasul, pe care Pinneberg îl lăsase în dormitorul bătrânei, bate repede și clar ora nouă. Bătrâna se oprește la jumătatea drumului. Sfredelește cu ochii întunericul, ascultă cu gura întredeschisă, cu buzele tremurând. - Da? întreabă ea cu teamă. Mielușica îl apucă pe Pinneberg de braț. - Asta e ceasul pe care l-am primit la logodna de la bărbatul meu. Nu stătea de fapt dincolo? Ceasul s-a oprit din bătut. - Voiam să vă rugăm, doamna Scharrenhfer, începe Mielușica. Dar bătrâna n-o aude, poate că nu ascultă oricum pe nimeni. Împinge ușa crăpată: aici se află ceasul, care se vede până și în lumina slabă. - Tinerii mi-au adus înapoi ceasul, șoptește bătrâna, cadoul de logodnă de la bărbatul meu. Nu le place tinerilor ăstora la mine. Nici ei n-o să rămână la mine. Nimeni nu rămâne... Cum termină de spus toate astea, ceasul începe din nou să bată, și mai repede, și mai clar, bătaie după bătaie, de zece ori, de cincisprezece ori, de douăzeci de ori, de treizeci de ori... - E din pricină c-a fost mișcat din loc. Nu suportă să fie mișcat din loc, șoptește Pinneberg. - Doamne Dumnezeule, hai repede! îl roagă Mielușica. Dar bătrâna, stând în ușă, nu-i lăsa să treacă, se uită la ceas. - Bate, șoptește ea. Bate tot timpul. Și apoi nu mai bate deloc. Îl aud pentru ultima oară. Totul pleacă de lângă mine. Și banii s-au dus. Când bătea ceasul, mă gândeam mereu: a fost al soțului meu... Ceasul a amuțit.”