FERNANDO VALLEJO (născut în 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor și eseist. A început studii de filosofie și litere la Bogotá, dar, după numai un an, le-a abandonat în favoarea celor de biologie, pe care le-a și terminat. Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din țara natală, al ipocriziei și al falsei moralități, Fernando Vallejo și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Europa, SUA și Mexic, cele trei filme ale sale și aproape toate romanele (dintre care cinci formează un ciclu autobiografic) au subiecte inseparabile de Columbia, descriind violența, pederastia, problema drogurilor, viața adolescenților și moartea omniprezenta, deși, cum remarcă cineva, tema lui principală e viață. Cel mai cunoscut român este La Virgen de los sicarios (Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți; apărut în 1993, ecranizat în 1999 și publicat în traducere la Curtea Veche Publishing în 2016). Pentru El desbarrancadero (Și vom merge toți în infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste două romane se clasează între primele 15 locuri din lista celor mai bune cărți în limba spaniolă, întocmită de 81 de scriitori și critici hispanici. În 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei „zece cei mai influenți intelectuali din America Latină“ de către cititorii revistei Foreign Policy. Și vom merge toți în infern este povestea unei agonii. Alter ego-ul lui Vallejo devine martorul morții lui Dario, fratele adorat, bolnav de sida. Romanul reprezintă o formă de a privi drept în față, fără niciun menajament, chipul rânjit al morții. Consi¬derat unul dintre cele mai strălucite romane scrise în limba spaniolă ale ultimelor decade, cartea tratează o temă puțin frecventată în literatură, și anume dragostea frățească. Romanul povestește agonia unui bărbat și sfâșierea sufletească a fratelui ce luptă cu disperare, dar în mod inutil, ca să-l salveze. Dragostea în sine înseamnă doar suferința, iar viața reprezintă o sumă de înfrângeri. Literatura are o infinitate de teme. În cărțile mele, moartea chiar este o temă centrală. Să mori la persoana întâi este foarte complicat, la persoana a treia este mult mai ușor să omori un personaj, dar cum s-o faci la persoana întâi, cum să zici eu m-am murit? - Fernando Vallejo Într-o lume a înverșunării, doar un desăvârșit stil narativ poate transforma verbul caustic în muzica belicoasă. Îmi asum posibilele consecințe excesive ale declarației mele: Fernando Vallejo este un Céline al violenței latino-americane. - Christopher Dominguez Michael Letras Libres Fragment din cartea "Și vom merge toți în infern" de Fernando Vallejo "Punct și de la capăt. Să continuăm. Sau mai bine spus să ne întoarcem la viciile de care vorbeam, pentru că l-am sărit pe cel mai important: viciul viciilor, viciul maxim, viciul permanent de a fi vii, de care o să ne vindecăm cu toți într-o bună zi, chiar și Papă însuși. Să vedem, Sanctitate, câți vor asista la înmormântarea voastră, câți preoți, episcopi și cardinali, câți din garda elvețiană care vă păzește și câți netrebnici din popor. La a mea, vreau să vină, vreau să revină stolul de papagali care trecea în zbor, brăzdand cu verdele lor albastrul cerului, pe deasupra casei copilăriei mele, casa bunicilor mei, de la Santa Anita, strigând în cor, pe o singură voce batjocoritoare: „Trăiască marele partid liberal, jos jigodiile de goți!" Goții, porecla conservatorilor, erau politicieni veroși, religioși fățarnici, în timp ce noi eram liberali: rebelii și târfele. O, cât timp a trecut de-atunci, că praf și pulbere s-a făcut totul. Din cele două partide care au împărțit cu o lovitură de macetă Columbia în albastru și roșu, nu au mai rămas decât morții, unii fără cap și alții fără număr. Cadavre decapitate, de conservatori și de liberali, coborau pe râurile patriei, cu echipajele lor de vulturi care, conducându-i spre infern, în lipsa altcuiva, din plictiseală, pentru a-și omorî timpul, le scoteau cu ciocul mațele albăștrilor și roșilor, fără vreo deosebire doctrinară, de partid. Și nu există ființa vie care să înfrunte aceste râuri, intrând în ele, ca să scoată acei morți. Râurile copilăriei mele, alea, da, râuri! Ce rău era Cauca! Ce rău, Magdalena! Râuri furioase, vijelioase, care aveau sufletul pur și știau să se facă. respectate. Nu că aceste pârâiașe timorate de astăzi, cu sufletul canalizat. A trecut mult timp de când Cauca și Magdalena au secat, au murit, ucise odată cu tăierea copacilor, șterse de pe hartă, cum cred că mă vor șterge și pe mine, dar se înșală, pentru că dacă râurile trec, cuvântul rămâne!"
