Simpatizantul

• Autor distins cu Premiul Pulitzer pentru literatură Multipremiatul roman de debut al lui Viet Thanh Nguyen este descoperirea anului. Simpatizantul este - printre multe altele - un roman de spionaj și de război plin de suspansul unui thriller, o satiră politică, o privire istorică lucidă asupra colonizării și revoluției, un imn straniu și impecabil închinat imigrantului, o explorare caustică și incomodă a identității și a Americii, o meditație asupra vinovăției și trădării. Naratorul, un dublu agent comunist, un om cu două minți, jumătate francez, jumătate vietnamez, ajunge în America după căderea Saigonului și încearcă, așa cum fac și ceilalți refugiați vietnamezi, să-și construiască o nouă viață. În ciuda atrocităților și a numeroaselor situații-limită care împânzesc cartea – asasinate, explozii, dezmembrări, viol în grup, torturi cumplite -, la capătul acestei lecturi vă așteaptă un regal. Simpatizantul este un roman ultra-amibtios, profund și inteligent, cu un ritm înnebunitor, personaje excepționale, cu un tip de scriitură flamboaiantă și fraze absolut memorabile care or să vă bântuie și, nu în ultimul rând, o carte de un umor negru ucigător și foarte nuanțat, hrănit dintr-o ironie și o autoironie de cea mai bună calitate. Fragment din romanul "Simpatizantul " de Viet Thanh Nguyen:   “Dumnezeule! Am nevoie de încă un pahar chiar și numai ca să fiu în stare să vorbesc despre asta. Mulțumesc, domnule general! Claude și-a șters ochii. Tot ce pot să vă spun este că a fost o chestie personală. După ce v-am lăsat la aeroport, m-am întors la vila mea să mai dorm puțin și i-am spus lui Kim că ne întâlnim în zori. Ea trebuia să meargă să-și aducă familia. Trece ora șase, se face șase și-un sfert, șase jumate, șapte... Mă sună șeful, vrea să știe unde sunt. Îl țin în loc. Șapte și un sfert, șapte jumate, opt... Mă sună șeful din nou și-mi spune: Treci la ambasadă în momentul ăsta, toată lumea e aici. La naiba cu șeful, un nenorocit de ungur. Îmi iau armele și traversez tot orașul s-o caut pe Kim. Nu mai iau în seamă interdicția de circulație; oricum toată lumea e pe stradă, alergând dintr-o parte într-alta, toți încercând să plece. În suburbii era totuși mai liniște; totul era normal. Chiar i-am văzut pe vecinii lui Kim scoțând drapelul comunist. Cu o săptămână mai devreme aceiași vecini arboraseră steagul nostru. I-am întrebat unde e Kim. Mi-au spus că nu știu unde e curva yankeilor. Am vrut să-i împușc pc loc, dar toți oamenii de pe stradă își întorseseră capetele și se uitau la mine. Cu siguranță nu puteam aștepta să apară agenții Viet Cong din zonă și să mă răpească. M-am întors la vila. Ora zece. Kim tot nu ajunsese. N-o mai puteam aștepta. M-am așezat în mașină și am început să plâng. N-am mai plâns pentru o față de treizeci de ani, dar la naiba, asta este. Apoi am mers la ambasadă și acolo am văzut că nu aveam cum intră. Cum v-am spus, erau mii de oameni. Am lăsat cheile în contact exact așa cum ați făcut dumneavoastră, domnule general, sperând că vreun nenorocit de comunist o să se distreze bine cu Bel Air-ul meu. Apoi mi-am croit drum cu greu prin mulțime. Vietnamezii din față, care nu i-ar fi lăsat în ruptul capului pe ceilalți vietnamezi să treacă, mie mi-au făcut loc. Sigur, m-am împins, am dat din coate și am strigat cât am putut, dar și mulți dintre ei s-au împins și ei și au dat din coate și au strigat și ei la mine. Eu însă am reușit să înaintez suficient cât să fiu salvat. Am transpirat ca un porc, cămașa îmi era toată sfâșiată, iar trupurile celorlalți erau lipite de al meu. Cei din fața mea nu aveau cum să vadă că sunt american și nici unul nu se întorcea în spate doar fiindcă îl băteam eu pe umăr, așa că i-am tras de păr, i-am tras de urechi, i-am apucat de gulerele cămășilor. Așa i-am dat deoparte din calea mea. N-am mai făcut așa ceva în viața mea. La început n-am strigat din mândrie, dar n-a durat prea mult până ce m-am pomenit strigând și eu. Lăsați-mă să trec, sunt american, fir-ar să fie!”