Snobismul, O chestiune de caracter - Adele Van Reeth

Filozof specialist în lucruri comune și în cinema, Adele Van Reeth pre­zintă „Les Nouveaux chemins de la connaissance“, emisiune de filozofie difuzată zilnic pe France Culture. A   F I   S A U   A   N U   F I I N A U N T R U L   C L A N U L U I ? A C E A S T A   E   I N T R E B A R E A . Dar snobul are cu adevărat de ales? Tu ești snob? Și… când ești snob? Dar poți să fii snob fără să știi? Oricum, cel dintâi semn de snobism este să te aperi de snobism. Snobismul este un aer de superioritate care temperează nebunia de a te sprijini pe o prejudecată prin înțelepciunea de a te lua peste picior pe tine însuți, asemenea prințului de Guermantes, care a refuzat o invitație la cină printr-un bilețel ce sună așa: „Imposibil să ajung la cina asta seară, minciună o transmit mai târziu.“ Proust • Bergson • Wilde • Marivaux • Pascal • Tocqueville • Kant • Hume • Nietzsche • Bourdieu • Sartre • Camus • Cioran • Machiavelli • Spinoza • Onfray Snobismul e o dispoziție a temperamentului care depinde de împrejurări, o slăbiciune, o pasiune tristă, o robie în care nesiguranța cu privire la ceea ce ești îți impune, brusc, să-l reduci pe celălalt la ce ai vrea să fie. Fragment din lucrarea " Snobismul, O chestiune de caracter" - Adele Van Reeth: AVR - Ați definit snobismul ca fiind faptul de a lua o certitudine drept adevărul unic. Dar problema gustului face lucrurile mult mai complexe. Nu gustul este cel care, prin definiție, ne face să confundăm adevărul cu plăcerea și frumosul? Așa cum Kant explică în Critica facultății de judecare, dacă eu găsesc că un apus de soare e magnific, nu pot concepe nici o secundă că dumneavoastră îl puteți considera altfel. Dar nu ar avea nici un sens să afirm că dumneavoastră vă înșelați și că eu am dreptate: criteriul adevărului nu se aplică în domeniul gustului. RE - Faptul de a confunda plăcerea cu adevărul nu e similar cu intuiția conform căreia frumusețea e universală. Trebuie, pentru o clipă, să ne întoarcem aici asupra neînțelegerii atașate de definiția kantiană a „plăcerii dezinteresate", din care el face una dintre condițiile sentimentului de frumos. A vorbi de „dezinteres" nu înseamnă să faci abstracție de partea carnală și am greși să obiectăm în fața lui Kant că nu poți să consideri frumoasă o pereche de fese fără să-ți dorești să pui mâna pe ea. Pe Kant nu-l interesează asta. Teza lui nu e aceea de a anula plăcerea estetică, ci de a o separa de tot ceea ce reduce omul la pasiunile lui meschine. Pentru ca o judecată a gustului să fie acceptabilă, cel care-o formulează trebuie să facă abstracție nu de dorințele lui, ci de nevoile (sau de prejudecățile) pe care le ia drept dorințe. Cel care spune despre un spectacol al naturii, despre o carte sau despre un tablou că sunt frumoase nu vorbește în numele lui, ci în numele întregii umanități, al cărei ambasador involuntar este în acel moment. Nu există nici un fel de imperialism în faptul de a spune despre un apus de soare că e universal frumos. După cum nu există nici un fel de modestie în faptul de a spune „nu e decât părerea mea". A considera (în mod irațional) drept atrăgător în sine lucrul care ne flatează simțurile sau vanitatea nu are nici o legătură cu faptul de a considera ca o evidență universală (chiar dacă neadevărată) frumusețea unui apus de soare. În primul caz, se ajunge la un dialog al surzilor. În cel de-al doilea, sunt elaborate condițiile unei dezbateri. "