Soapte in eter. Cantecul paunului albastru

Șoapte în eter. Volumul 1: Cântecul păunului albastru. Roman de tranziție Nici moartea nu poate desface ceea ce a unit destinul. Oameni, locuri, momente, totul decurge respectând ordinea firească a existenței. Căci nimeni și nimic nu e în stare să rescrie ceea ce a fost deja decis, înainte de a dărui viață. Dar sau penintență, acceptarea e singurul mod de a înțelege rostul tuturor întâmplărilor... ...asociindu-i mișcările cu traiectoria vaporilor suavi, Alex se convinse că numai ea îi putea risipi și, urmărind cum se îndepărtă, se întreba cât de plăcut ar fi fost să îmbrățișeze o femeie cu parfum de primăvară târzie. Brusc, inima începu să-i gonească, înfierbântându-i sângele. Inginerul pasionat de calcule și de proiectarea tridimensională nu se aștepta la o asemenea reacție. „Ciudată fintă, ființă umană!", reflectă înfuriindu-se pe sine. Abia o îngropă pe Ofelia și, totuși, fără să țină cont de durerea sufletului, trupul îi porni instinctiv la vânătoare, să redescopere viața...    Când am început să citesc romanul, eram într-unul dintre acele impasuri ale vieții, în care nu mai știi încotro să o apuci. Mă simțeam gol și rătăcit. Și, asemenea lui Alex, căutăm ceva de care să mă agăț, ceva care să dea un sens realității. Spre surprinderea mea, Cântecul Păunului Albastru mi-a oferit exact acel ceva care să mă motiveze: speranța! Nu credeam că aș fi putut să o regăsesc într-o carte, dar mai ales, nu mă așteptam ca povestea unor personaje să aibă un impact atât de puternic asupra mea. Și totuși, acum sunt convins că acesta este scopul unei bune lecturi: să te provoace și să scormonească din nou în tine dorința de a trăi! - Ionuț Huzum, producător tv, scenarist    Fragment din volumul "Șoapte în eter. Cântecul păunului albastru" de Laura Damian: "În apartamentul în care cele patru suflete urmau să conviețuiască, Ofelia se simți prizonieră chiar din prima zi. O avea pe Lucia lângă ea, iar Alex, acum cu un orar flexibil, petrecea mai mult timp în familie. Totuși, chiar și în prezența lui, vechile-i mânii începură să îi tulbure somnul. Coșmarurile nocturne, câteodată și cele diurne, deveniră mai obscure, mai intense și, cu toată strădania de a le ascunde, știa că în curând va trebui să i le mărturisească bărbatului. Ca să își camufleze privirea rătăcită, lamenta o sensibilitate la lumină și în casă, chiar și în zilele întunecate, își acoperea ochii cu o pereche de ochelari fumurii. Însă tremuratul buzelor, ridicarea lor în colțurile gurii, încordând bărbia, mai ales atunci când tăcea, erau semne care nu puteau să-i fugă lui Alex. Ofelia nu își vindecă boala și nicio terapie nu i-ar fi garantat-o, oricât de lăudate deveniră unele dintre ele. Iar în Anglia, medicamentele și ședințele cu psihologul nu făcură minuni, ci doar o ajutară să își împrăștie atenția distructivă, să o devieze dinspre Maya înspre propria-i persoană. Nu își mai consideră copilul o piedică, dar nici nu trăia vreo emoție când Alex îi permitea să o ia în brațe. Și Lucia îi simțea indiferentă, în momentele acelea învinovățindu-se că fiica ispășea păcatele mamei, pentru toate dățile în care și ea încercase să își ia viața. Seara, în dormitorul mic pe care îl împărțea cu Maya, cădea în genunchi, implorând îngerii să îi scoată fața la lumină. Dar la ora amurgului, îngerii păreau să doarmă mai adânc decât oamenii, lăsând lumea în grija duhurilor negre, ale întunericului. Săptămâna după săptămână, Lucia își pierdu speranța, neînțelegând de ce copila ei nu reușea să se desprindă de umbrele printre care fu pedepsită să rătăcească. Și cu palmele unite, în gestul disperat al rugăciunii, în timp ce murmura versetele canonice, gândurile i se învălmășeau în minte, împingând-o să se îndoiască de toată protecția divină."