Soarele cenusiu al diminetii

Titlu disponibil cu autograf; încă 1 exemplar disponibile. Soarele cenușiu este de fapt o tulburătoare poveste de dragoste, consumată pe fundalul manifestației maraton din Piața Universității din 1990, ce propune o incursiune într-un trecut nu foarte îndepărtat, din care răzbat destine, vise, speranțe. Cartea este de fapt romanul unei generații și al acelora dezbinați de conflictele începutului anilor '90, rezolvate adesea prin resemnare, oportunism, corupție endemică sau emigrare. E o poveste dinamică, în care dramele personale și cele politice se suprapun: o carte despre alienare, prietenie și căutarea de sine. Cititorul e provocat prin alternanță între planurile paralele ale narațiunii: evenimentele din 1990 sunt juxtapuse celor din prezent, într-un fel de dialog care prelungește și amplifică dramatismul, pentru că, în final, după o serie de răsturnări de situație, lucrurile să se reașeze precum piesele dintr-un puzzle. Finalul lăsă cititorul fără răsuflare. Fragment din romanul "Soarele cenușiu al dimineții" de Adriana Gurau: „Paul înțelesese atunci că salariul maică-sii n-avea să-i ajungă ca să acopere cheltuielile casei și că trebuia să-și găsească de lucru după ce avea să-și ia diploma. Aceasta devenise o preocupare permanentă în ultimeze zile, măcinându-i gândurile. - La ce te gândești, bătrâne? îi zicea Tache, văzându-l abătut. - Suntem prima generație care termină facultatea fără un loc de muncă, îi scapă. Cu maică-mea în concediu de maternitate, va trebui să țin casă. Cum o să-mi găsesc serviciu? Tache îl bătu pe umăr, zicându-i că putea oricând să i se alăture în afaceri. În ultima vreme vindea țigări de contrabandă și își extinsese punctele de desfacere la câteva din stațiile de metrou mai importante, părând că nu se grăbea să termine facultatea. „De ce s-o termin?” îi spuse într-o seară, la o bere, la Shorley, când Paul îl întrebase de ce nu se prezentase la niciun examen din sesiunea din iarnă, „interesul meu e să repet anul și dacă-l pot repeta de mai multe ori, cu atât mai bine." Avea tot ce-i trebuia în cămin ca să-și poată vedea de treabă. Arabii lui erau în căminul de vizavi; administratorul era băiat de treabă și-l lăsă să facă ce dorea, contra unei sume generoase de bani; unde mai găsea el astfel de condiții? În special acum când nimeni nu mai garanta nimănui locuri de muncă? Paul se simțea pierdut câteodată, gândindu-se la viitor: făcea parte din prima generație care avea să termine facultatea după căderea comunismului și care avea să iasă pe porțile universității cu o diplomă în buzunar cu care mulți nu știau ce să facă. Dacă ar fi recunoscut asta în fața lui Dan, prietenul lui l-ar fi acuzat că regretă comunismul, ceea ce nu era deloc adevărat, însă cel puțin generațiile anterioare aveau cumva siguranța zilei de mâine. Era adevărat că atunci intrau în funcțiune pilele și relațiile părinților, care făceau tot posibilul să-și transfere copiii, proaspăt absolvenți, cât mai aproape de casă, însă el nu avea pe nimeni care să-i sară în ajutor și să-i propună o slujbă decentă. Lui Dan îi era ușor să vorbească pentru că venea dintr-o familie în care ambii părinți aveau relații: maică-sa era o binecunoscută actriță la Teatrul Național și preda în plus, la Institutul de Teatru și Cinematografie, iar tatăl, un cunoscut istoric și autor, preda la facultatea de istorie a Universității bucureștene."