Socio-hai-hui prin Arhipelagul Romaniei

Sîntem deja în "post-tranziție" – spun unii. E discutabil. Cert este însă că faptele mărunte nu mai sînt la fel de fascinante în ele însele, nu mai uimesc doar prin ineditul lor, prin diversitatea frustă a întîmplării, ci, învăluite într-o aură simptomatică, lasă tot mai mult loc de meditație în jurul lor. De pe micul ecran al cotidianului pe marea scenă a problemelor țării este un drum care se cere parcurs la fiecare pas. Se cere o "privire grăitoare", care să așeze în cuvinte cu rost observațiile mărunte. O privire socio-hai-huie, dar nu prea...-  Vintilă Mihăilescu Fragment din cartea "Socio-hai-hui prin Arhipelagul României" de Vintilă Mihăilescu "O fostă studentă care lucrează în prezent la un doctorat despre patrimoniu și teritoriu la Cluj mi-a povestit, printre altele, despre cele două ghiduri ale orașului, unul în viziune românească, celălalt în versiune maghiară: un turist care ar consulta doar această bibliografie și-ar da seama cu greu că este vorba despre unul și același oraș. Lucrurile capătă profunzime istorică dacă urmărești stratigrafia Muzeului Transilvaniei, selecția și punerea lor în scenă sub vremi diverse: bucureșteanca Klisabeta, fosta Kogălniceanu este, comparativ, un caz simplu și fericit! Poveste veche, desigur, și complexă aș spune, pe care doar Funar, acest postmodern fără voie, a reușit să o reducă la un ridicol perfect, deconstruind-o pînă la expresia sa irațională. Căci altminteri, există rațiuni perene, chiar dacă discutabile, în aceste povești patrimoniale. Patrimoniul este totdeauna și pretutindeni o declarație de identitate. Iar identitatea este, la rîndul ei, o problemă de apartenență și excludere. Totul e cine pe cine exclude și cum. Românii și maghiarii se exclud astfel reciproc din patrimoniul Transilvaniei, punîndu-i cu ușurință între paranteze, și unii și alții, pe sași, ce nu au fost niciodată putere supremă în zonă, dar lara de care Transilvania nu ar fi existat așa cum este acum. Aceștia din urmă, minoritari cronici, și-au decupat o parte de patrimoniu, al lor și doar al lor, pe care îl apără de pericolul „draculizării", de pildă. Problema este că patrimoniul este doar vîrful aisbergului, registrul deciamatoriu al identității, care dă tonul, ce-i drept, în măsura în care este o declarație de putere. Da tonul, dar nu face neapărat muzica: există mult mai mult în ceea ce nurnim, de regulă, identitate."