Sonatina pentru pian (1953), op. 3 nr. 2, ocupă un loc de răscruce în creaţia lui Doru Popovici. Scrisă la numai 21 de ani, în anii studiilor bucureștene, ea aparţine primei perioade creatoare, în care tânărul compozitor elev al lui Paul Constantinescu, Marţian Negrea, Mihail Jora și Mihail Andricu își clarifică instinctiv raportul dintre tradiţia clasică, ethosul folcloric românesc și sensibilitatea modernă a secolului XX. Nu întâmplător, această lucrare i-a adus compozitorului un prim mare succes de atelier, deschizând seria partiturilor camerale prin care numele său începe să se impună în viaţa muzicală românească. Sonatina op. 3 nr. 2 face parte dintr-un triptic cameral de tinereţe alături de Sonata pentru violoncel și pian op. 3 nr. 1 (1952) și Sonata pentru vioară și pian op. 3 nr. 3 (1953) prin care Doru Popovici își afirmă vocaţia pentru formele clasice: sonată, sonatină, elegie, lucrări de cameră cu relief tematic puternic și construcţie solidă. Chiar dacă dimensiunile Sonatinei sunt mai reduse decât ale unei sonate, gândirea ei este în mod evident una „mare”: fraze lungi, „respiraţie” amplă a discursului, claritate arhitecturală și un simţ al culminaţiilor dramatice care trădează deja compozitorul simfoniilor și al operelor de maturitate.
