Spatii intermediare

Textele din „Spații intermediare” sînt frapante prin originalitatea construcției, prin inteligența cu care autoarea dezvoltă într-un întreg volum, cu o extraordinară putere integratoare, cîteva teme recurente, printre care acelea legate de casă — literalmente și în toate sensurile —, de spațiu (de la cel de locuit la varii spații heterotopice, cum ar fi spus Michel Foucault), de „structuri”, „morfologii” ale unui peisaj personal, „deveniri” ale unui vast teritoriu identitar, de fapt. Versurile Angelicăi Stan sînt un amestec de intelectualism și emoție, ca la — să zicem — Emily Dickinson (de altfel, primul vers din poezia I dwell în Possibility, „ Posibilul e casa mea”, ar fi putut fi un bun motto pentru volum), de clar și obscur, ca la Paul Celan. Dacă ar fi să fac și trimiteri către poezia de azi de la noi, aș pomeni intelectualismul lui Bogdan Ghiu și sentimentalismul tăios al Marianei Marin. (Simona Popescu) Angelica Stan, poate lăsându-se cu bună știință contaminată de avatarurile profesiei (este arhitect și urbanist, cu o vastă cultură teoretică), reușește în acest volum să confere dimensiuni extrem de personale unor întâmplări din realitatea imediată — dacă putem spune așa, și nu întâmplător fac referire la Blecher, fiindcă mecanismele sensibilității lirice care procesează această realitate sunt deopotrivă raționale, cât și surprinzător de iraționale, greu încadrabile într-o paradigmă culturală. Am putea întrezări, la rigoare, elemente tehnice textualiste sau autobiografism curat, după cum perspectiva din care sunt atacate mai multe poeme ale acestui volum este una post-structuralistă: un fel de deconstrucție subiectivă, din care se mențin doar câteva repere neutre din realitatea perfect previzibilă. Nu asta este, însă, esențial, ci reziduurile prețioase ale emoției, ca o pulbere fină ce rămâne în urma acestui proiect poetic — impecabil din punct de vedere tehnic, coerent și vizionar. (Mihai Duțescu) Fragment din volumul "Spații intermediare" de  Angelica Stan " #16. defapt,singurătatea nu este golul, ci tocmai plinul, muchiile, sertarele, obiectele, singurătatea este un dulap în care mă pot ascunde ca un copil, ca să pot țipa neauzit. abia țipătul poate face un gol în jurul lui- cum ai arunca o pietricică într-o mulțime de porumbei care ciugulesc pe asfalt. și apoi iarăși, golul se umple de curiozități. #6. dimineața e doar un magnet răsucit, polii capului se atrag, se resping, astfel apare durerea. totul e verificabil, totul se știe exact: mama și tată, sexul copilului nenăscut totul se vede pe monitoare perfecte: nașterea mea e un semn de unghie pe o suprafață de metal alb-înghețat. "