Spatiul iudaic, un spatiu al comunitatii

    A vorbi despre un „spatiu evreiesc” altfel decât în termenii teologici și geografici (ori chiar geopolitici) presupune o întreagă discuție de principiu menită să elucideze ce poate însemna evreitatea exprimată spațial: un decupaj topologic, un areal jalonat de principii și legi, un tratament religios al gestionării spațiului, o teologie a locuirii, un dialog între tradiția religioasă și cea istorică sau alte lucruri de natură teoretică. Putem avea, în această direcție, explorări multiple, pornite de pe poziții de o mare varietate. Dar important, în contextul dat, rămâne ce înțelege Ionuț Julean prin spațialitatea iudaică. Cartea reprezintă o deschidere particulară către universul cultural, religios și identitar al evreilor din Diaspora europeană, într-o epocă în care s-a petrecut translația către centrul comunitar evreiesc, în calitatea sa de succesor al sinagogii în îndeplinirea rolurilor sale multiple. Debutul în volum al arhitectului Dan-Ionut Julean se recomandă astfel ca un eveniment în ordinea lecturii, instruirii, dar și a preluării pe cont propriu a interogațiilor cu privire la moștenirea spațială iudaică și modelările pe care ea le presupune. (Ovidiu PECICAN)      Fragment din carte:       „Modelul Louis Kahn      Studiul recent al lui Gavriel Rosenfeld se concentrează pe manifestarea „sensibilității evreiești" în creațiile arhitecților evrei (americani) postbelici. Teza pe care o propune autorul susține că, din perioada interbelică și până în anii 1980, programele de arhitectură realizate de arhitecții evrei (americani), în afară de cel religios și comunitar, ar fi fost lipsite de o anumită sensibilitate tipic evreiască sau de niște trăsături evreiești ferme, din dorința acestora de a se integra în societate, lucrând mai degrabă că arhitecți decât că arhitecți evrei, la care s-ar adăuga, firesc, modul liber de expresie tipic modernismului, însă lipsit de orice legătură cu creația artistică anterioară. Astfel, un prim semn al al unui „modernism mai evreiesc" s-ar fi manifestat abia prin opera lui Louis Kahn. Susan Solomon arată că, în contextul epocii, în America anilor 1940-1950, într-adevăr, „pentru unii adepți, modernismul era un alt stil la care iudaismul trebuia să se conformeze" (for some observers, modernism was another style to which Judaism should conform), păstrând tradiția moștenită, de a crea în stilul timpului și al țării în care se construia, fără amprenta unor trăsături distinctive. Teoria lui Rosenfeld pare destul de ambiguă, afirmând că: „caracterul evreiesc în arhitectură există mai puțin în atributele vizibile ale clădirilor decât în sensibilitățile pe care arhitecții evrei le-au exprimat proiectându-le" (Jewishness in architecture exists less in the visible attributes of buildings than in the sensibilities that jewish architects expressed in designing them.), ceea ce l-ar situa pe Kahn, deși evreu nepracticant, într-un maestru al transpunerii sensibilității evreiești în arhitectură. Într-adevăr proiectele lui Kahn dezvăluie o sensibilitate extraordinară, mai ales în creațiile târzii, însă aceasta dovedește că era un artist la timpul său sau chiar un geniu al arhitecturii.”