Spiritualismul rus in secolul XX

    „O lucrare cu această temă este o îndrăzneală și o provocare. Îndrăzneală cât autorul a trebuit să se situeze într-un orizont atât de mișcător și atât de proteic încât parcă ține de inefabil. O provocare însă în măsura în care orice gest, aici mai cu seamă, este intens semnificativ. (...) Autorul, Ivan Ivlămpie, are, mergând pe o distincție mai veche, suflet slav și spirit european. De aici și șansa pe care știe să și-o folosească. Mai înainte de a fi, așa-zicând, judecător, când citești această teză greu ieși din condiția cititorului care se afundă hedonist in text.” - Academician Gheorghe VLĂDUȚESCU     „Profesorul Ivlămpie investighează cu pasiune și talent analitic raportările la realitate ale unor autori până mai ieri absenți din dezbaterile filosofice de la noi: Kirievski, Homiakov și Leontiev. De tot interesante sunt paginile dedicate unor titani ai spiritualității ruse, autori celebri (neîncadrabili în tiparele înguste ale numeroaselor reducționisme care ne-au otrăvit, decenii de-a rândul, atât analizele cât și tentativele de sinteză): Dostoievski, Soloviov și Rozanov. Aceștia nu sunt tratați ca niște idoli de hârtie, ci ca niște personalități vii pentru că Ivan Ivlămpie vădește excelente capacități dialogale cu autorii remarcați prin onestitate, profunzime și sentiment al tragicului.” - Sergiu TOFAN      Fragment din volum:       “10. PARADOXUL ȘI ANTINOMIILE RÂULUI       Socrate obișnuia să spună că răul este ignoranța. Afirmația lui este pe jumătate adevărată și numai în situația în care, pentru a-l distruge, omul este angajat, mai întâi, în demascarea lui. Răul însă nu provine din ignoranță, ci din libertate, realitate față de care grecii nu manifestau interes și înțelegere. El se naște din orgoliul spiritual al omului de a se afirma de sine stătător, substituindu-se lui Dumnezeu. Astfel omul pierde imaginea divină din el și răstoarnă întreagă ierarhie cosmică; centrul lui se regăsește determinat fie de o stihie a naturii, fie de o Idee sau de un principiu abstract investit cu puteri demiurgice creatoare. Socrate a intuit primejdia înstrăinării energiilor pozitive ale omului și de aceea recomandă ca în actul cunoașterii să începem prin a ne descoperi șinele. El este modelul viu al luptei împotriva orgoliului spiritual, model de smerenie și de umilință spirituală. Iar atunci când identifică răul cu ignoranța o făcea cu intenția de a cunoaște și de a combate răul prezent deja în lume. Dar Socrate a introdus rațiunea în morală - fapt inadmisibil care, mai târziu, îl va irita profund pe Nietzsche. Intuiția lui „daimonică" l-a ajutat, în schimb, să evite antinomiile răului, lăsând această povară în seama acuzatorilor și judecătorilor săi.     Paradoxul răului începe să se manifeste odată ce omul adoptă două atitudini nefirești: de diminuare până la limită a prezenței sale sau de exagerare a acestei prezențe.     În primul caz, refuzând cunoașterea răului, devenim neputincioși în fața puterii lui negative de distrugere, ne afundăm în minciună, indiferență și iresponsabilitate față de actele pe care le comitem. Berdiaev ne învață să discernem duhurile, deoarece răul se află în puterea demonilor care împrumută aspectul îngerilor luminii. Adică răul ia chipul binelui. Alienarea omului în civilizația contemporană a generalizat răul în toate domeniile de activitate. Mijloacele publice de informare deservesc cel mai periculos joc: cel al fărdarii răului în culorile binelui. Este adevărat că în felul acesta o cantitate imensă de suferință este eliminată, dar și prostrația și moartea spirituală este pe măsură."