Fusese siluită țara asta, de toți care s-au aplecat asupra ei. Din goana calului și strânsul arcului, din vârful suliței și lațul spadei. De cei ce-au fost în trecere și de cei ce-au vrut să rămână. I-a primit țara asta pe toți și n-a scuipat pe niciunul. I-a îmbrățișat și n-a pus întrebări. I-a așteptat și le-a întins masa, înainte ca ea să existe sau ei să ceară. I-a ascultat pe toți și i-au spus ce-aveau pe suflet. Păcatele lumii se prăvăleau asupra ei, și sufletul gemea sub ele. Caravana deșertăciunii o aducea la gura cortului și ea trebuia să vină și să deshame caii. Vorbeau toate limbile pământului, și ea îi înțelegea pe toți. Tăcea mereu, și când îndrăznea să grăiască, îi poftea în câmpiile mănoase și la umbră de copac. Așa fusese mereu, așa avea să fie întotdeauna. Poporul cel mai ușor de guvernat, cea mai docilă națiune, cea mai cuminte populație. Că trestia bătută de vânt a rezistat urgiilor. Istoria a trecut peste ea, fără să o contamineze. Cea mai veche țară fără de poveste din lume. (Fragment din roman)
