Spune-mi daca zambesti

Parker Grant nu are nevoie de cine știe ce ochelari ca să-și poată de seamă cum sunt oamenii. Pentru asta a inventat Regulile: nu vă purtați altfel cu ea doar pentru că e nevăzătoare și nu profitați niciodată de ea. Nu veți primi o a doua șansă. Ca să vă convingeți, întrebați-l pe Scott Kilpatrick, băiatul care i-a frânt inima. Când acest băiat reapare în viața ei pe neașteptate, după o absență de mai mulți ani, Parker își dă seama că există o singură reacție corectă — să-l respingă până când începe să-I doară. Oricum i se pare că are destule pe cap. De exemplu, vrea să se înscrie în echipa de alergări (v-ați prins, ochii nu-i funcționează, dar picioarele, da), le dă sfaturi afectuoase, dar dure, colegilor ei de o naivitate dureroasă și are grijă să-și dăruiască sieși steluțe aurii pentru fiecare zi în care se abține să plângă din cauza morții tatălui său, survenită cu trei luni în urmă. Însă descoperă că nu poate scăpa de trecut și, pe măsură ce află adevărul despre oamenii din jurul ei - despre Scott, despre tatăl ei - Parker își pierde siguranța cu care analizează lumea din jur. Oare lucrurile chiar sunt așa cum par? Fragment din roman: "Îmi croiesc drum până la perete cu bastonul în mână. Cu toate certurile, aproape că am uitat unde e, dar sunetele cățelușilor din stânga mea mă orientează. Știu că nu sunt bănci sau alte obstacole în aripa asta a mallului, așa că avansez cu ușurință, ținând bastonul înainte, lovind suficient de tare cât să mă audă oamenii care nu mă văd. În față sunt șapte magazine. Bastonul meu lovește peretele lateral, apoi nu mai lovește nimic când trec prin dreptul intrării unui magazin, apoi din nou peretele. După șapte intrări știu că mă aflu în intersecția centrală. Acum mă gândesc că s-ar putea să intervină mătușa Celia prima oară, pentru că mă îndrept direct spre fântână. În mod intenționat, dar ea nu știe asta. E înalță doar până la nivelul tibiei și se gândește probabil că voi intra în ea ca toantă. Bățul atinge marginea fântânii și mă opresc. Nimeni nu spune nimic. Doar că în apropiere un băiețel șoptește zgomotos: „Mamă! Mamă! Uite!". Cine știe despre ce-o fi vorba. Poate că se referă la mine sau poate la un rahat care plutește în fântână. Am ajuns la partea dificilă: să mă orientez de aici înspre magazinul de încălțăminte. — Se preface că e oarbă!, șoptește băiatul suficient de tare încât să facă ecou. Mereu trebuie să îmi pun problema dacă ar trebui sau nu să acord atenție acestor lucruri. Îmi dau seama că nu e departe, așa că mă aplec puțin în direcția lui. — Nu mă prefac, îi șoptesc tare. Chiar sunt oarbă. Și nu surdă. Cască gura uimit și aud forfota. Poate s-a ascuns în spatele mamei lui. "