O colecție de interviuri despre România, țara contrastelor Un american, un indian și un roman… Ar putea fi începutul unui banc, nu-i așa? Dar nu este, pentru că în povestea noastră mai apar un olandez, o englezoaică, un francez și mulți, mulți alți străini cărora le-a plăcut atât de mult în România, încât au hotărât să-și schimbe viața și să se stabilească definitiv aici. Nigel Shakespear spune poveștile acestor oameni și ne oferă nouă, românilor, posibilitatea să ne privim prin ochii lor. În primă instanță, România pare o fântână adâncă, greu de sondat pentru străinii care ne trec graniță. Dar obișnuința de a ne denigra singuri și perseverența în autocritica plutesc la suprafață și sunt printre primele lucruri pe care le observă odată ce încep să ne cunoască. Exact de aceste caracteristici vom reuși să ne detașăm, dacă ne îngăduim răgazul de a privi România prin prisma experiențelor cu care s-au confruntat străinii intervievați de Nigel Shakespear. Este adevărat că latura mohorâtă a vieții de aici riscă să umbrească sclipirile de speranță, dar volumul de față este o pledoarie pentru redescoperirea României. Aflând ce cred străinii despre noi, învățăm să ne apreciem mai mult pe noi înșine și țara în care trăim. La intersecția dintre umor și ironie, „Stabilit în România” prezintă o țară a contrastelor. De aceea, nu trebuie să pierdem din vedere nici realitățile dure cu care ne confruntăm, repercusiuni ale regimului comunist. Corupția pândește la tot pasul, sistemul funcționează prost, drumurile sunt pline de gropi, conflictele interetnice clocotesc – sunt păreri ale multora dintre cei intervievați în această carte. Dar, cumva, fiecare dintre aceștia a reușit să-și găsească idenitatea în România, țara în care orice este posibil, totul este imposibil și nimic nu e ceea ce pare a fi. Fragment din volum: “Tatăl meu a venit aici prima dată în 1990, în perioada Crăciunului, cu ajutoare pentru copiii de la un spital din Sighișoara. Acesta a fost începutul poveștii de dragoste dintre tatăl meu și Transilvania. Trei ani mai târziu, familia mea a început un mic proiect social în acest sat. Când am împlinit 30 de ani, am vrut să fac o schimbare în viața mea - lucram în industria muzicală germană, dar simțeam că ceva îmi lipsește - și, după ce am venit să-l vizitez pe tata în România, m-am îndrăgostit de sat. Era în 2003, în noiembrie, momentul cel mai nepotrivit din an să vii în Transilvania, dar mie tot mi-au plăcut liniștea, atmosfera calmă și căldura oamenilor. Mama mea era bolnavă la acel moment. Tata a trebuit să stea acasă cu ea timp de nouă luni. Așa că i-am propus: „Potib „Pot să preiau eu sarcinile tale în această perioadă". Prietena mea din Germania a venit să mă viziteze și a fost și ea fermecată de satul Cund și de Transilvania. Ne-am căsătorit aici, în sat, în 2007. Cund e un sat săsesc, dar majoritatea sașilor erau deja plecați în 2003. S-a populat mai ales cu maghiari și români veniți din satele învecinate. Până în 2007, un cioban bătrân, sas, era de fapt responsabil de cei rămași în sat. Știa să citească bine, era foarte cultivat. Avea cinci sau șase ani de școală, dar citise mai multe lucrări de filozofie decât am citit eu. De unde venea acea dragoste? Din caracterul oamenilor, din peisaj? Am călătorit în România destul de mult și am fost întotdeauna încântat să spun că locul pe care l-a ales tatăl meu este cel pe care îl iubesc cel mai mult din această țară frumoasă. N-am găsit niciun alt loc care să mă emoționeze așa de mult ca aceste coline."
