Cu excepția lui Adolf Hitler, unui singur alt lider din secolul XX i s-a dat sumbrul privilegiu de a fi înfățișat ca un demon, capabil prin forța lui luciferică să modeleze o întreagă perioadă istorică: Iosif Vissarionovici Djugasvili, zis Stalin. Nimic nu trebuie să i se treacă lui Stalin cu vederea, nici milioanele de morți supți în înspăimântătoarea mașină a Gulagului, nici transformarea în sclavi nu doar a sovieticilor, ci și a popoarelor din estul Europei care au trecut de la opresiunea nazistă la cea comunistă, nici epurările antifasciștilor “nestaliniști” care, totuși, se luptau în Spania împotriva franchismului, nici colaborarea activă cu Hitler din 1939 până în iunie 1941, în cadrul unui acord care prevedea împărțirea unei bune părți a Europei și lupta pe viață și pe moarte împotriva democrațiilor capitaliste, cu Marea Britanie în frunte. Nu poate fi trecută sub tăcere specială înclinație paranoică spre a bănui pe toată lumea și spre sindromul de trădare care a dat Terorii staliniste o caracteristică particulară, o trăsătură personală de neconfundat, așa cum ne-o arată unele mărturii care îți îngheață sângele în vine ale celor care au văzut neagră tragedie și au putut povesti atmosfera lugubră de la Lubianka. Stalin a fost o întruchipare a răului în tentativa disperată de a salva presupusul “bine” al comunismului. Cele 96 de fotografi alb-negru care însoțesc textul documentează în imagini sugestive epocă și viața celui care a fost exact ceea ce îi spune porecla: Stalin “Omul de oțel”. Fragment din volumul "Stalin" de Elena Dundovich: „În noaptea dintre 15 și 16 decembrie, Lenin are un nou atac. Pentru Stalin este o întâmplare providențială. Paralizat, supravegheat în permanență de secretare eficiente și grijulii pe care Stalin însuși le-a pus la căpătâiul lui, Lenin angajează o ultimă bătălie. Caută solidaritatea lui Troțki, dar nu reușește până la capăt. Dictează câteva note secrete adresate viitorului congres al partidului în care îl critică pe Stalin și puterea nelimitată pe care a concentrat-o în mâinile sale. Ajunge până acolo încât recomandă îndepărtarea lui din funcția de secretar. Pe 9 martie 1923, în sfârșit, are o ultimă criză care îl lăsă incapabil să vorbească și să se miște și îl elimină pentru totdeauna de pe scena politică. Va muri pe 21 ianuarie 1924. Eliberat de amenințarea reprezentată de Lenin, Stalin nu mai așteaptă deloc și își începe ascensiunea spre putere. Dar nu a sosit încă vremea și are nevoie de aliați. Pe moment, puterea este exercitată de o troika formată din Zinoviev, Kamenev și Stalin însuși care, prudent, creează în mod fals impresia că este ultimul dintre cei trei ca importanță. Dar este doar o iluzie. Kamenev, președintele sovietului Moscovei, este un om cult, pasionat de artă și de literatură. Dar este singur, nu are partizani. Zinoviev își are bastionul la Sankt-Petersburg și este șeful Internaționalei aIII-a, creată în 1919 ca organ de coeziune a tuturor partidelor comuniste din lume; dar este doar fictiv, în realitate, Moscova desemnează conducătorii Internaționalei și pe ai partidelor. Deja din vara lui 1923 apar divergențele, însă, în mod eronat, atât Zinoviev cât și Kamenev îl consideră pe Troțki cel mai aprig dușman și se bazează pe Stalin pentru a-l înlătura. Sunt convinși, în mod greșit, că îl pot manipula pe apparatcik-ul (omul de aparat) georgian. Preocupanta similitudine a istoriei: și în Germania și Italia, forțele conservatoare au crezut în mod eronat că îi pot folosi pe Hitler și pe Mussolini pentru a-și păstra puterea. Ciocnirea cu Troțki se produce pe toate planurile: el acuză troika de faptul că ar fi cauzat regresul mișcării muncitorești germane apropiate de revoluție în acele luni ale toamnei lui 1923, după ce, conform principiilor marxiste, de șase ani bolșevicii așteaptă timpurile mesianice ale unei insurecții internaționale; dar mai ales denunța nevoia imprimării unui „nou curs" pentru a reinstaura caracterul democratic într-un partid în care, ca să spunem adevărul, el este prea puțin ascultat, deși a fost, împreună cu Lenin, adevăratul coprotagonist al Revoluției din Octombrie. Zinoviev și Kamenev îl atacă; Stalin, încă o dată, rămâne în umbră și inaugurează, pentru prima dată, tactica pe care o va folosi în următorii cinci ani și care îi va aduce puterea: să împingă în față oameni ale căror calități nu le are, capabili să câștige, în acel moment precis, bătălia în favoarea lui.”
