Stapanul inimii mele

     Primul volum al seriei Sezonul Scandalurilor.     Căpitanul Maximus Harcourt, cel de-al zecelea duce de Alderidge, poate face față furtunilor tropicale, marilor învolburate și celor mai neîmblânziți pirați. Însă, când se întoarce acasă din ultima călătorie și găsește un conte dezbrăcat – și mai ales decedat într-un mod destul de neconvenabil – legat de patul surorii lui dispărute, nu poate găsi ajutor decât într-un singur loc. Și se trezește la mila domnișoarei Ivory Moore, cunoscută în toată Londra pentru abilitatea ei de a înăbuși din fașă cele mai răsunătoare scandaluri.     Domnișoara Moore tratează situația îngrozitoare de parcă asemenea lucruri s-ar întâmpla zi de zi. Ochii ei întunecați sunt prea mari, buzele îi sunt prea pline, pomeții prea ascuțiți. Și cu toate acestea, imaginea de ansamblu este cumva... fără cusur. La fel ca dragostea lui pentru ea – imperfectă, neașteptată, și totuși cum nu se poate mai adevărată.       Fragment din roman:       „Capitolul 6        Ivory se trezi dintr-un somn chinuit când umbrele începură să coboare. Se ridică în capul oaselor în patul ei, frecându-se la ochi. Pieptănătura i se desfăcuse și părul i se revărsă liber pe umeri și pe spate. Și-l înlătură de pe față nerăbdătoare, spunându-și că era oglinda perfectă a felului în care se simțea în acel moment — incompletă și distrusă.     Ivory se întorsese într-o casă tăcută — Elise nu revenise încă, probabil că ieșise pentru a o însoți pe Mary la stația de diligente și pentru a se asigura că avea să plece din Londra în siguranță. Nu primise nici un mesaj de la Alex, fratele Elisei, care să îi dea de înțeles că descoperise ceva folositor de la rețeaua lui de informatori, și nici nu primise încă vești de la vreunul dintre oamenii pe care îi angajase ca să supravegheze casele prietenelor lui Lady Beatrice. Știind că avea nevoie de câteva ore de somn pentru a rămâne în formă, Ivory urcase scările până la camera ei și se întinsese pe pat, înfășurată încă în paltonul lui Alderidge.     Își spusese că îl păstrase pentru că în cameră era frig și pentru că era prea obosită pentru a reaprinde focul ce se stinsese, lăsând în urmă numai un morman de cenușă fierbinte, însă știa mai bine de atât. Fără îndoială, își simțea trupul fremătător și febril, tânjind după lucruri în legătură cu care decisese, cu mult timp în urmă, că putea să se lipsească.     Soțul ei era cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea, când se căsătoriseră, copiii lui din prima căsnicie fiind deja adulți. Relația lor fizică căzuse pe locul al doilea față de legătura de prietenie ce se formase între ei.„