Stasiland. Povesti din spatele Zidului Berlinului

    În 1989, Zidul Berlinului a căzut. La scurtă vreme după aceea, cele două Germanii s-au reunificat, iar Germania de Est a încetat să existe. Bestsellerul Annei Funder, Stăsilând, ne aduce povești extraordinare din viața reală, așa cum era ea în fosta Germanie de Est. Se întâlnește cu Miriam, care a încercat să fugă în Germania de Vest când avea doar șaisprezece ani; ne spune povestea tristă a lui Frâu Paul, care a fost despărțită de copilul ei la Zidul Berlinului și se îmbată cu legendarul „Mik Jeger al Estului“, pe care autoritățile l-au declarat – informându-l și în persoană – mort. Și se întâlnește și cu înșiși membrii Stasi, în continuare foarte mândri de metodele lor de supraveghere. Povestirea plină de forță a lui Funder despre o lume plină de brutalitate a intrat în rândul operelor clasice ale contemporaneității.     "Lirică, amară, amuzantă și tristă, scrierea să le permite multor martori să se elibereze a doua oară de poveara trecutului." - The Observer     "O carte fascinantă... Nu mă pot gândi la o introducere mai bună în realitatea brutală a represiunii din Germnaia de Est.: - The Sunday Telegraph     Fragment din volumul "Stasilând. Povesti din spatele Zidului Berlinului" de Anna Funder:       „Durează mai puțin de două ore să ajungi de la Leipzig la Berlin, dar Miriam nu mai fusese niciodată acolo. Singură într-un oraș atât de mare, și-a cumpărat o hartă de la gară.     - Voiam s-arunc o privire spre frontieră, în câteva locuri. Mă gândeam: nu se poate așa ceva, trebuie să existe undeva un loc, pe unde să poți trece peste monstruozitatea aia.     La Poarta Brandenburg, a rămas uimită de faptul că ajunsese efectiv lângă Zid. Nu-i venea să creadă c-o lăsaseră gardienii să se-apropie atât de mult. Dar era prea drept și prea înalt ca să poată fi escaladat. Mai târziu, a aflat că, în porțiunea respectivă, toate instalațiile de frontieră erau amplasate dincolo de Zid.     - Chiar dac-aș fi fost în stare să mă cațăr până sus de tot, n-aș fi reușit decât să-mi scot capul deasupra și să le fac „Salut!”, uite-așa, cu mâinile, gardienilor estici - și-și flutură ambele brațe, în timp ce ridica din umeri.     La căderea serii, șansele păreau și ele din ce în ce mai sumbre. Zice:     - Nu reușisem să găsesc nici o fisură-n toată chestia aia.     Era înfrigurată și nefericită. S-a urcat în metroul de suprafață, care s-o ducă până-n Alexanderplatz, de unde urma să ia trenul regional înapoi spre casă. Era întuneric, iar ea se ducea să se întoarcă la închisoare. Trenul se strecura printre clădiri ca printr-o ecluză, pe linia lui suspendată. Blocuri de-o parte și de alta, cu fațade de beton neted și ferestre dreptunghiulare, de câte cinci niveluri toate. Unele ferestre luminate, unele întunecate; unele cu plante, unele fără. Pe urmă, brusc, peisajul s-a schimbat. I-a luat ceva timp să observe pe-ntuneric, dar dintr-odată a văzut că trecea pe deasupra unui gard înalt din plasa de sârmă.     - Ce m-am gândit: dacă eu trec pe-aici, pe lângă ditamai gardul de sârmă, pe care aș putea să-l și ating cu mâna, păi, atunci Berlinul de Vest ar trebui să fie chiar dincolo, de cealaltă parte a gardului.     A coborât din tren, a trecut pe celălalt peron și s-a urcat în alt tren, în direcția opusă. Era chiar așa, cum i se păruse de prima dată: un gard înalt din plasa de sârmă. A coborât iar, a schimbat trenurile și a luat-o înapoi, de astă-dată coborând la stația Podul Bornholmer. Mai târziu, am căutat și eu podul Bornholmer pe o hartă a orașului. Auzisem de el și credeam că era unul dintre punctele pe care Germania de Est și Germania de Vest le foloseau pentru a face schimb de spioni. Acum, nu mai văd nimic altceva, când desfac o hartă a orașului, decât acest pod. E ca și cum ai observa, la un moment dat, ca o persoană are un ochi puțin strâmb, și pe urmă nu mai vezi nimic altceva la chipul respectiv.     Rareori se întâmplă ca o linie de tren din Est și o linie de tren din Vest să se întâlnească, în Germania divizată. La podul Bornholmer, chiar și acum, linia de tren din Vest face o buclă mare dinspre nord-vest către sud-vest, iar linia de tren din Est o altă buclă mare, dinspre sud-est către nord-est. Formele pe care le au, pe hartă, seamănă cu două profiluri mari de fete care se pupă nas-în-nas, ca la populația maori.     La podul Bornholmer, granița trecea, măcar teoretic, de-a lungul spațiului dintre liniile de tren. În alte locuri din Berlin, granița, care însemna și Zidul, arătă ca o rană lungă prin trupul metropolei. Zidul străbătea case, trecea de-a lungul străzilor, de-a lungul canalelor și bloca liniile de tren subterane. Aici, însă, în loc să taie linia de tren, est-germanii construiseră cele mai multe fortificații ale Zidului înaintea liniei de tren de pe partea de Est, îngăduindu-le trenurilor din Est să ajungă până la celălalt zid, la capătul fâșiei morții.”