Statui de hirtie

Statui de hîrtie. Studii și impresii asupra literaturii române Livia, fiica unică a lui Titu Liviu Maiorescu, spiritul director al „Junimii”, este înmormîntată la cimitirul Bellu, lîngă sepultura tatălui său, după o viață trăită mai mult pe alte meleaguri. Ei, la vîrsta adolescentină, în deceniul 1880, îi dedicase Creanga primele capitole ale Amintirilor din copilărie, care fac parte din cultura literară românească de bază, întipărită în mințile noastre infantile la începuturile școlirii. Data morții Liviei pe care o găsesc în surse biografice este 1946. În amintirea mea rămăsese, greșit, ca pe crucea de la capul mormîntului era înscris 1952. Oricum, de fapt e totuna. Cînd i-am văzut numele pe piatra tombală, era spre mijlocul anilor 1960, eram student și tocmai descoperisem în ediția Kirileanu „glosarul” lui Creangă, unde acela își tălmăcea vorbele prea „crengești” la cererea domnișoarei Livia. Magistrul George Călinescu spune undeva că, în biblioteca lui ideală, Homer și Dante – îmi pare – sînt contemporani, fiindcă amîndoi aparțin unui timp al valorilor absolute, scos din cronologie. Cît despre mine, înaintea mormîntului acestei doamne care la începutul vieții respirase același aer cu Eminescu, Caragiale, Creangă, și pe care aș fi putut-o întîlni și cunoaște eu însumi ca pe o străbunică – eu copil, și ea la finele drumului ei terestru –, realizăm dintr-odată, ca o revelație, ca între mine și Giganții secolului de aur românesc, pe care îi situasem întotdeauna în vremuri legendare, aproape ireale și la fel de îndepărtate ca minunățiile basmelor, nu era decît o singură mare verigă din lanțul generațiilor. Straturile istoriei se comprimau, Uriașii altei vîrste, de dincolo de timpul măsurabil, îmi veneau aproape, în carne și oase, doar la distanță de o viață eternă. Întindeam mîna în spate și-i atingeam, prin mijlocirea Liviei Maiorescu. Lor mai întîi și apoi altor cîtorva, am încercat să le ridic statui sau măcar busturi care să le semene cît de cît, cu puterile mele, pe bîjbîite – și din hîrtie. * * * Se poate că uneori, în comentariul de la un scriitor la altul, să fi reluat repetitiv idei, și chiar ca formulările să fie asemănătoare. Faptul nu e nicicum datorat neglijenței. Dar unghiul meu de vedere, ca principiu estetic, a fost mereu același, iar genul proxim, numitorul comun între autori chemau aceeași schelă de bază în aprecierea operelor. Și formulările, odată găsite, îmi aparțineau, încît le puteam refolosi acolo unde se potriveau din nou: ar fi fost doar triserie și abilitate fățarnică din parte-mi să le costumez în variante sinonimice pe care lectura atentă le-ar fi dat oricum la iveală. Iarăși, întinderea comentariului asupra operei unuia sau a altuia e în raport nu atît cu greutatea scriitorului în istoria literelor românești, cît cu aspectul care m-a interesat sau care m-a făcut să cred că am ceva nou de spus asupra subiectului. - Mihai Vornicu