Steinhardt. Bughi mambo rag

Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la ușă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vîrful picioarelor, lipit de pereți, ocupă atît de puțin spațiu, încît îmi vine să-l leg de scaun și să-l hrănesc forțat, el mă îmbrățișează uneori, iar eu nu-l strîng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăți. Fiul meu este de sticlă și îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deși nimeni din lumea asta împuțită și coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios și încăpățînat va putea supraviețui. - Fragment   Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil. – Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt! S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi și-a retras-o. – Nu puteți să vă mișcați. V-a lovit o mașină. Mergeam spre casă și mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu știu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colț înapoi și v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiți ceva? - Fragment   Unii băieți din mănăstire aveau îndatorirea de a «tipa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, așa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmplă uneori ca peste laturi să fie aruncate și niște prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară. Eu și părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit și le-a zis: – Vedeți cum plutesc prăjiturile acelea? Credeți-mă, cînd am fost la pușcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paște asemenea mîncare cum dați voi acum la porci… Păi, porcii ăștia sînt niște boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu și vai! - Fragment