Urmăresc evoluția Ritei Chirian încă de la debutul cu Sevraj (2006), unde îmi atrăsese atenția balansul pe muchia subțire dintre fantazare și mit personal. După poker face (2010), care focaliza asupra unui joc al (de)construcției subiectului și al limbajului poetic, asperger (2012) a virat înspre un mimetism care își pierduse componenta ludică. I-au luat locul trauma și fractura existențială, corporalizarea singurătății, oscilația între recluziune și excluziune. După Casa fleacurilor (2016), al cărei imaginar domestic explora limita dintre răceala obiectuală și frisonul existenței, a urmat o tăcere de opt ani. Rita Chirian a revenit la poezie abia în 2024, cu Medusa. Prin titlu, cartea trimite atât la orizontul plurivalenței (pe direcția semnificației mitice), cât și spre versantul de pe care e afirmată o feminitate clocotitoare. (...) Intransigentă, cu ochii îndreptați spre exterior, poezia Ritei Chirian propune anatomia derivei, a inadecvării și a demascării. Atentă, privind spre interior, impune pătrunderea pe un teritoriu care nu e doar al individualității sau al femininului. E al umanului. - Grațiela Benga
