Strada Zambila

Carte finalistă la Premiul UNICEF 2018   Trebuiseră, așadar, să aleagă: fie rămâneau la București și continuau să nu poată să le ofere celor două fiice viața și educația pe care se juraseră să le‑o dea și nici să‑și ajute părinții, a căror pensie de o sută de euro nu le ajungea; fie plecau în străinătate. Aleseseră străinătatea... dar una «pe moment», cum spunea mama ca să mă liniștească.   Părinții Ilincai au plecat în Franța ca atâția alți emigranți. Au încredințat-o că vor lipsi doar câteva luni, numai că Ilincai i se par o eternitate. După ea, nu merită să părăsești ce iubești ca să te duci să faci funcționale niște cabinete medicale din Normandia. Nici să irosești prezentul sperând într-un viitor mai bun. Apropierea Crăciunului face situația și mai greu de suportat. La școală, profesoara de română le propune copiilor să participe la un concurs de arte plastice, iar Ilinca se asociază cu Florin, un elev rom din clasă. El va scrie poezii, ea va face fotografii. Pentru Ilinca, fotografia e cel mai bun mijloc de a lupta împotriva clișeelor și de a vedea, într-un final, ce se ascunde în spatele certitudinilor. Fragment din cartea "Strada Zambila" de Fanny Chartres: "Uitasem că între Franța și România e un decalaj de o oră. Așa că două ore se transformă în trei, chiar patru, atât de greu mi se pare că trece timpul. Ca să am răbdare, o las pe bunica să mă învețe punctul leneș la tricotat în vreme ce Zoe încearcă să memorizeze lecția despre al Doilea Război Mondial. - Datele, evenimentele, nu uita, Zoe... Profesoara nu are ce face cu numele de câini, de pisici, de oaie sau de maimuță ale lui Roosevelt, Stalin, de Gaulle sau mai știu eu cui, nu pot să mă împiedic să-i amintesc, în timp ce inima mi se transformă în avion cu reacție. Bunicul își face apariția la începutul serii, cu cheile de la Loganul galben în mână. Deși a ajuns la vârsta de pensionare, continuă să fie șofer de taxi în București. Un alt mod de a completa veniturile familiei noastre. La noi, cam așa e, în privința bugetului: un soi de pușculiță mare în care fiecare pune ce poate, când poate... Dar bunicul e mai degrabă mulțumit pentru ca adora să-și plimbe pasagerii prin capitală. „Odată cu fiecare client, descopăr o nouă pagină din romanul acestui oraș", îi place să repete când bunica îi reproșează din priviri că s-a întors atât de târziu. Bunicul conduce ca și cum ar citi o carte: un cartier - un capitol; un pasager - un personaj; o cursă - o intrigă; un du-te-vino între trecutul și prezentul Bucureștiului. Uneori bunicul mă lasă să îl însoțesc. Mă așez pe locul pasagerului și ascult poveștile clienților săi."