Strategia. O istorie completa

În Strategia. O istorie completă, Lawrence Freedman imortalizează lunga istorie a gândirii strategice, într-o relatare consistentă și profundă a modului în care aceasta a ajuns să influențeze fiecare aspect al vieții noastre. În inima strategiei se află întrebarea dacă este posibil să ne manipulăm și să ne modelăm mediul mai degrabă decât să devenim victimele forțelor aflate dincolo de controlul nostru. Freedman ne demonstrează că impredictibilitatea inerentă a acestui mediu supus evenimentelor întâmplătoare, eforturilor oponenților noștri și pașilor greșiți făcuți de prieteni oferă strategiei provocările și dramatismul necesare. Armate, corporații și națiuni schimbă rareori un stadiu al lucrurilor cu altul, croindu-și drum printr-o serie de stări, nici una nefiind chiar cea anticipată. Procesul solicită mereu o reevaluare a strategiei originale, ca și a obiectivului final, imaginea acesteia fiind una fluidă și flexibilă, guvernată de punctul de început, nu de cel final. O recapitulare strălucită a celor mai importante teorii ale strategiei din istorie, de la David și șiretenia cu care l-a învins pe Goliat la utilizarea modernă a teoriei jocurilor în economie, acest volum adună laolaltă o muncă intelectuală de o viață. Lawrence Freedman este profesor la King’s College, în Londra, din 1982. Ales membru al Academiei Britanice în 1995 și înnobilat în 1996, a fost numit istoric oficial al campaniei din Insulele Falkland, în 1997, iar din 2009, este raportor oficial privind Războiul din Irak. Profesorul Freedman a scris numeroase lucrări despre strategia nucleară și Războiul Rece și este un cunoscut comentator al problemelor de securitate contemporane. Cartea lui, A Choice of Enemies: America Confronts the Middle East, a cucerit, în 2009, Premiul Lionel Gelber și medalia Ducelui de Westminster pentru literatură militară. O carte cu un scop generos, de o erudiție și, mai mult decât orice, de o înțelepciune surprinzătoare. - The Financial Times  Fragment din cartea "Strategia. O istorie completă" de Lawrence Freedman:   „O prezentare alternativă a originilor strategiei - originile oricărui lucru, de fapt - vine din Vechiul Testament. În Biblie nu se sugerează nicăieri că strategia ar fi, în orice sens, nenaturală. Numeroase relatări se învârt în jurul conflictelor (uneori sângeroase și deseori cu inamici ai Israelului) pentru care se recurgea, în mod obișnuit, la înșelătorii și viclenie. Unele episoade (David și Goliat fiind exemplul cel mai evident) influențează și acum modul în care gândim și vorbim despre strategie. Cel mai bun sfat strategic din Biblie este, însă, să ai întotdeauna încredere în Dumnezeu și să te supui legilor Sale. Dumnezeu poate că le permite altora să conducă jocul, însă El rămâne întotdeauna cel mai important jucător. Când își retrăgea Dumnezeu sprijinul, rezultatul era, deseori, dezastruos. Când venea de partea poporului Său, rezultatul era întotdeauna sigur.  Problema interpretării literale a Bibliei și chestiunile pe care le ridică ea referitor la liberul-arbitru și la cauzalitate stau de multă vreme la baza dezbaterilor teologice. Dacă totul poate fi pus pe seama voinței lui Dumnezeu, ce rol mai joacă, atunci, dorințele oamenilor? Este voința umană un produs al voinței lui Dumnezeu sau poate să existe independent? Pentru cel care studiază strategia, Biblia este o lectură frustrantă. Istorisirile din cadrul ei expun slăbiciuni evidente ale oamenilor, cu tendința pronunțată spre videnie că practica strategică vitală. Când un individ era în încurcătură și există o cale vicleană de a ieși din ea, tendința era să fie urmată respectiva cale. De exemplu, Iacob, cu complicitatea mamei lui, și-a păcălit tatăl orb să-i dea lui binecuvântarea destinată fratelui mai mare, Esau. Iacob a fost păcălit, la rândul lui, de socru, așa că a sfârșit cu două neveste, în loc de una. Și, în cele din urmă, Iacob a fost înșelat de fiii lui, care i-au spus că fiul preferat, Iosif, fusese ucis, când, de fapt, îl vânduseră ca sclav. Biblia recunoaște și ambiguitatea morală asociată vicleniei, și indignarea celui înșelat, totuși îi acceptă valoarea în fața unei forțe superioare, dar nedemne. Într-o lume a oamenilor, cu slăbiciunile lor, viclenia apare frecvent și natural.  Există două explicații posibile pentru libertățile pe care le permite Dumnezeu, în ceea ce privește comportamentul uman. Prima ar fi ca, până la urmă, n-avem nimic de învățat, deoarece toate acțiunile sunt subiectul unei manipulări venite de sus. A doua este că oamenii sunt capabili să-și facă propriile planuri, dar, în definitiv, contează o singură judecată strategică: dacă să i te supui lui Dumnezeu sau nu. După ce a analizat povestirile biblice folosind teoria jocurilor, Steven Brams a tras concluzia că Dumnezeu e „strategul la superlativ". Date fiind avantajele lui incipiente, orice care nu ar fi de ordinul superlativului ar apărea oarecum ca o dezamăgire. Dar Brams a remarcat că Dumnezeu aprecia omnisciență, nu omnipotența. El nu era doar păpușarul care trăgea sforile, ci era, totodată, afectat de alegerile făcute de ceilalți jucători."