„În romanul Strigătul umbrei, Lazăr Zahan continuă linia epică deschisă în romanul Clopotul de catifea, transpunând personajele în alte situații existențiale și relevând noi coordonate psihologice ale acestora. Discursul de sorginte filosofică întâlnește o scriitură epică într-un stil deja format, ce poartă amprenta originalității. Dincolo de periplurile culturale în literatură, filosofie și psihologie, Lazăr Zahan reușește să construiască personaje viabile, complexe, rămânând tributar psihologiilor fărâmate.” - Corina Gruber Fragment din volum: “Bănuielile Olimpiei cu privire la starea de sănătate a lui Alex păreau de la o lună la alta tot mai întemeiate. Corpul său atletic, frumos altădată, cu mersul elastic și ținuta dreaptă ce-i dădea întotdeauna o prestanță aristocratică, părea să cedeze. Cel mai mult o neliniștea faptul că avea uneori momente depresive, de cădere în sine, în care dorința lui de relaționare se diminuă semnificativ în favoarea unei replieri în sine, a unui soi de autism atenuat de care încă nu-și puteau da seama decât cei apropiați. Cât despre rateurile pe care uneori memoria începea să le dea, despre lapsusurile care apăreau în momente importante, le punea pe seama oboselii. El însuși se plângea uneori de această stare, dar Olimpiei i se părea că este la modă să te plângi de prea multă muncă. Toți o fac, cu sau fără motive. Odată i-a povestit cum, la un curs obișnuit, a uitat un termen pe care altă dată îl folosise fără probleme. Noroc că i-a venit în minte un sinonim. „Sinonimul salvator", spuse el, forțând un ton glumeț. Alteori, Olimpia însăși a văzut cum la un vernisaj, a fost chiar nevoit să-și lase o frază neterminată, ascunzându-și neputința în spatele unui gest echivoc. Ratările acestea și altele câte or mai fi fost, l-au speriat în așa măsură încât a decis să renunțe și la cursul de antropologie și la acela de critic ocazional de artă. Iar când a împlinit vârsta de pensionare, a renunțat și la muncă din spital. Doar „Centrul" îl mai ținea activ. Aici își consuma energia și de aici îi mai veneau micile bucurii. A descoperit că se poate face școala și la scară redusă și cu mult folos. În mod special îi plăcea să le vorbească pacientelor despre cărți, despre bucuria lecturii și despre binefacerile ei. În acea perioadă fondul de carte al bibliotecii a crescut simțitor iar sertarul cu fișele cititoarelor era tot mai plin. Olimpia înțelese că cele mai multe dintre cărțile pe care fetele le puteau găsi la bibliotecă erau donații din partea lui.
