Poezia capătă, în Strofe alese. Balade vesele și triste, și un chip… prozaic. Autorul român pornește în căutarea unui vers care să evadeze din constrângerile metricii tradiționale și să ambiguizeze voit discursul, jucându-se constant cu rima, ritmul și chiar semnele de punctuație. Putem totuși vorbi despre un crepuscularism soft, dublat de escapsimul în livresc întrucât, sub aspect prozodic, Topîrceanu nu exclude în totalitate formele aulice, clasice. Interesul pentru sincretismul formelor este o constantă a scriiturii sale, demonstrabilă în poeme prin alternanța versurilor scurte și lungi, prin grija pentru rima internă și cezură marcând întotdeauna apariția noii idei poetice. La finalul poemelor, bufonul nu mai râde însă, se deghizează în shakespearianul theatrum mundi din căsuța sa cu greu dobândită în dealul Copoului, își ia rămas-bun de la o anume cucoană, numai de el și de monografii lui știută, își ia, mai apoi geamantanul și iese din scenă, împărtășindu-ne, din tristețea lui provincială, un strop de imaginație cât să ne ajute să supraviețuim în timpuri ostile față de Poezia cu majusculă! - Livia Iacob
