Demna urmașă a sultanei Hürrem, Kösem devine, dintr-o sclavă grecoaică, pe nume Anastasia, una dintre sultanele cele mai puternice ale Imperiului Otoman, marea iubire a sultanului Ahmed I și mama a doi viitori sultani. Romanul tinerei autoare Așli Eke ne poartă în fascinanta epocă a Sultanatului femeilor, la începutul secolului al XVII-lea, în fastul oriental al haremului din Palatul Topkapi, printre valuri țesute din taine de nepătruns. Cu toate că nu a avut și nu are în lume notorietatea legendarei Roxelana (Hürrem), Kösem a fost, fără îndoială, conform opiniei majorității specialiștilor epocii, cea mai puternică dintre sultanele otomane. Respectată ca și înaintașa sa, Kösem se va bucura de întreaga încredere a stăpânului și soțului său, în condițiile în care sultana, spunea un izvor al timpului, „era consultată în multe probleme”, consecință a calității de „favorită a sultanului, care o dorește mereu să-i fie alături”. Fragment din cartea "Sultana Kosem" de Asli Eke "Evenimentele care au avut loc după ancorarea vasului în Istanbul au amintit și ele de aventurile de-o noapte ale unei odalisce. În special ale fecioarelor... În clipa în care am ancorat în Istanbul, când ne-am aflat pentru prima dată față în față cu el, toate eram considerate fecioare, chiar și bunica a cărei minte a fost întunecată de mânie, influențată fiind de magia acestor locuri și care și-a văzut nepoții realizați... Chiar și femeia însărcinată în șapte luni putea fi considerată o fecioară, se temea de ce va întâlni pentru prima dată și nu știa ce va face. Marinarii intrați în hambar au scos mai întâi niște țărănci, trăgându-le de brațe; strigătele femeilor au continuat să-mi răsune în urechi și la minute bune după ce ele s-au făcut nevăzute. Până când marinarii au golit jumătate din hambar, acolo au avut loc nenumărate incidente; un bătrân, care arată destul de rău, a mers la unul dintre negrii voinici de acolo și i-a oferit o sumă de bani. Dar marinarul, care a înțeles doar pe jumătate din ce i se spusese, a început să râdă în hohote atât de puternice, încât se zguduiau până și pereții hambarului. Peste cinci minute, bătrânul a fost târât și scos afară. Bineînțeles că marinarul putea să îl alunge încă de când a început să vorbească, dar era ușor de înțeles că se distra copios. Poate că starea de euforie, declanșată de atingerea pământului după săptămâni bune și care duce de obicei chiar la pierderea rațiunii, era motivul acestui comportament, cine știe? Dar important era faptul că toți, uneori câte unul, alteori în grupuri părăseau hambarul și poate chiar această lume onorabilă. Bunica, adică bătrâna, m-a privit pentru ultima oară în timp ce era târâtă cu nițe eforturi extraordinare de un marinar mărunțel."
