Surghiunul

    ”Adevărul este dureros. El seamănă cu o operație pe cord deschis, fără anestezie. Dar oricum trebuie spus. Dacă vom tăcea noi, Sfânta Scriptură scrie că vor vorbi pietrele! Elena Postolachi-Șoimu din Florești, în cartea Surghiunul, își așterne memoriile, menționând: „plâng atunci când scriu”. Cea care a trăit între ghețarii Siberiei 17 ani de zile își înmoaie până în lacrimile pietrelor, mai înainte ca acestea să înceapă a vorbi. Amintirile ei sunt un rechizitoriu la adresa regimului criminal adus cu tancurile în Basarabia la 28 iunie 1940. Un rechizitoriu necesar. Memoria e cea mai de seamă avere pe care o putem lăsa moștenire urmașilor noștri. Cu ajutorul ei putem recupera timpul pierdut. Timpul furat. Timpul abandonat.” (Nicolae Dabija) * ”Elena Șoimu (astăzi, Postolachi) avea, la momentul deportării, o vârstă aproape la fel de glorioasă a cea a Elenei Siupur, și-anume 10 ani. Nevinovăția vârstei, dar și rapidă (prea rapidă!) maturizare i-au oferit spiritul de observație și comprehensivitatea, calități care au stat la baza scrierii celei de-a doua părți a volumului de față. Prima parte aparține mamei doamnei Postolachi, Măria NestorSoimu, împreună cu care a fost deportată în anul 1941. Cele două părți constituie un tot atât de unitar, încât îndrăznim să ne luăm libertatea de a ne referi, mai jos, la cele două doamne ca și când ar fi vorba de un singur autor, încredințați fiind și de faptul că în acest fel nu vom încălca voința lor.” (Silviu B. Moldovan)