Recompensată cu Medalia Newbery și cu Național Book Award for Young People’s Literature, cartea lui Louis Sachar e o poveste despre destin care ridică o întrebare esențială: în ce măsură îți faci singur norocul? În urma unei neînțelegeri, Stanley Yelnats e trimis în tabăra de corecție Lacul Verde. Băieții obraznici care ajung acolo trebuie să sape zi de zi câte o groapă – pentru a-și modela caracterul, așa le spune directorul taberei. Pe măsură ce lacul secat e împânzit de gropi, Stanley află tot felul de lucruri despre el însuși, despre adevărata menire a taberei și despre motivul pentru care a ajuns acolo. Recompensată cu Medalia Newbery și cu Național Book Award for Young People’s Literature, cartea lui Louis Sachar e o poveste despre destin care ridică o întrebare esențială: în ce măsură îți faci singur norocul? În urma unei neînțelegeri, Stanley Yelnats e trimis în tabăra de corecție Lacul Verde. Băieții obraznici care ajung acolo trebuie să sape zi de zi câte o groapă – pentru a-și modela caracterul, așa le spune directorul taberei. Pe măsură ce lacul secat e împânzit de gropi, Stanley află tot felul de lucruri despre el însuși, despre adevărata menire a taberei și despre motivul pentru care a ajuns acolo. - See more at: http://www.editura-arthur.ro/carte/tabara97b#sthash.ZTzkfraA.dpuf Fragment din volumul "Tabăra" de Louis Sachar: “Stanley își implântă lopata în pământ. Groapa cu numărul 45. „Groapa numărul 45 e cea mai nasoală", își spuse, dar știa bine că nu e așa. Era mult mai puternic acum decât fusese la venire. Trupul lui se adaptase la căldura intensă și suportă bine condițiile vitrege din tabără. Domnul Șir nu-l mai chinuia acum. După câteva săptămâni în care îl ținuse fără apă, lui Stanley i se părea acum că primește apa din belșug. Deși era bine să-l aibă pe Zero ca ajutor, totuși i se părea ciudat să stea degeaba și să-l privească săpând. De multe ori stătea în picioare lângă el, apoi merge să se așeze undeva prin preajmă, mereu sub soarele fierbinte ale cărui raze cădeau perpendicular pe ceafa lui. Era mai bine să stea decât să sape. Dar nu mult mai bine. La răsăritul soarelui, privi spre munții îndepărtați din zare, încercând să deslușească „degetul lui Dumnezeu”, dar în ziua aceea abia dacă se vedeau. I se păru că carește totuși un pisc mai neobișnuit, dar nu părea așa impresionant, iar în câteva clipe totul dispăru sub vălul de praf de căldură prilejuit de înălțarea soarelui pe cer. Poate că se află undeva în apropiere de locul unde Kate Barlow îl jefuise pe străbunicul său? Dacă acel capac pe care-l găsise era de la rujul ei, atunci sigur și ea hălăduise odinioară prin părțile astea. Zero trecu la săpat chiar înainte de pauză de prânz. Stanley sări afară din groapă, iar Zero intră în locul lui. - Băi Omu' Cavernelor, strigă Strâmbul, să-ți iei un bici! Dacă sclavul tău pierde vremea, poți să-l croiești pe spinare. - Nu e sclavul meu, răspunse Stanley. Avem o înțelegere, atâta tot. - Ție-ți convine, zise Strâmbul înciudat. - A fost ideea lui Zero, nu a mea. - Ce, Strâmbule, nu știai? întrebă Raza-X care trecea pe lângă ei. Omu' Cavernelor îi face o favoare lui Zero și-l pune la săpat, că doar e bucuria lui să sape. - Of, ce frumos din partea lui că-l lăsă pe Zero să sape în locul lui, zise Caracatiță, batjocoritor.”
