Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viață a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit și totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. și iată, dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să îl îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.
Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – și omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” și se dovedește că, da, așa și este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubește vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om și că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui și este gata să își dea viața pentru că tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat și tămăduit. Asta este ceea ce se numește atitudinea „cu întreaga înțelepciune” față de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă. (Mitropolitul Antonie)
