In vremurile grele ale Primului Razboi Mondial a fost o regina care a stat la capataiul ranitilor si le-a purtat de grija napastuitilor. Aceasta regina pierduse ea insasi un prunc si-l lasase sa zaca sub o lespede pe care nu mai fusese timp sa se daltuiasca un nume. Mai bine de jumatate din teritoriul tarii sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul si curtea regala trebuisera sa plece intr-un greu si nesigur refugiu in partea neocupata a tarii. Stia prea bine ca o regina nu poate fi luata prizoniera si ca trebuie sa lupte si sa le insufle curaj si celor plecati de acasa, si celor ramasi sub dusman. Asa s-a nascut sfasietorul poem in proza Tara pe care o iubesc, din pasiune, din datorie si din indemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu multi suverani il au, locurile sale dragi: palatul si manastirea Cotroceni, castelul si padurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, manastirile si culele din Valcea, gurile Dunarii, tarmurile Marii Negre si ruinele asezarilor antice. Regina era Maria, o printesa nascuta intr-o tara indepartata, care a reusit sa redea neinchipuit de bine farmecul tarii sale de adoptie, Romania. Fragment din memorii: „ATATEA AMINTIRI MA COPLESESC, ATATEA PRIVELISTI, incat mi-e greu sa stiu la care sa ma opresc. Tara iubita! Te vad in toata frumusetea ta si fiecare imagine imi e la fel de draga; oriunde mi se indreapta ochii vad locuri pe care le-am iubit, locuri pe care as dori sa le aduc in amintirea celor care, la fel ca mine, sunt izgoniti din preajma lor pentru o vreme. Iti vad campiile, codrii, muntii, dealurile si vaile. Iti vad drumeagurile nesfarsite, cu siruri domoale de carute ce inainteaza rabdator, pana se pierd in zare. Iti vad luncile fermecate ale raurilor sau ale paraielor, vad iarba verde de sub salcii, unde vin vitele sa se adape. Vad tiganii cu straniile lor chipuri, asezandu-si salasul in amurg, si fumul vetrelor cum suie in rotocoale albastrii spre cerul aprins de soarele ce apune. Vad aburul usor al colbului plutind in linistea serilor de vara pe ogoare, ca o ceata intinsa ce se ridica din vreo laguna indepartata. Vad vechile cruci de piatra de pe marginea drumului, strajuind neclintite cate un loc, semanand uneori cu batranii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor. Vad taranii cum se intorc de pe ogoare la asfintit, cu camasile albe patate de sudoare, si copilasii cu hainute colorate alergand cu pasi marunti pe langa ei, in timp ce soarele aprinde cerul cu flacari minunate inainte sa se cufunde in zare. Aud latratul neintrerupt al cainilor ce isi raspund cu indaratnicie pana tarziu in noapte. Prin usile deschise ale caselor vad focul din camine lucind rosiatic, ca in povesti. ii vad si pe tarani sezand roata in jurul flacarilor, ca niste umbre odihnindu-se dupa o zi de munca. In nari parca imi suie mireasma puternica a codrului, ca atunci cand goneam la galop in umbra lui; mai vad pe jos mazarichea viorie smaltuind luminisurile toropite.”
