„Teologia Pustiei”. Implicațiile spirituale ale peregrinării poporului ales spre Ţara Făgăduinţei
Parcurgerea pustiei a reprezentat pentru Israel principala perioadă de redescoperire a identității sale. Lucrarea lui Dumnezeu în pustie a fost distinctă față de celelalte perioade de restriște ale lui Israel. Pustia începe odată cu robia egipteană, iar acest lucru, indiferent de propriile considerente, este o realitate. Nu întâmplător vorbește Sfântul Apostol Pavel, într-o manieră concluzivă, despre subiectul exodului, spunând: „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1Cor 10,12). Căderea, dintru începuturile ei, a fost marcată de neascultare și a atras nevoia unei coborâri a lui Dumnezeu în viața omului pentru soluționarea acestei disfuncții, ca mai apoi, pentru eternitate, coborârea oamenilor să fie dependentă de coborârea lui Dumnezeu (Fac 46,3). În aceste condiții, în care omul trebuie să parcurgă drumul decăderii, al reformării, se naște și Teologia Pustiei, o latură a Teologiei care vizează modul prin care, marcată de acțiuni pedagogice, o perioadă din viața omului are rolul de a-l reașeza pe acesta în planul mântuirii sale, de a-i redirecționa idealurile spre sensuri epectatice.
