Teoria pesteluI-fantoma

    E timpul poate să reafirmăm importanța literaturii și să avem curajul de a repune teoria literară în contact cu problemele majore ale lumii în care trăim. Să reafirmăm, în mijlocul celebrării globalismului post-Idee și al fricii față de orice dimensiune universalistă, forma de universalism a literaturii, cea care a creat, cum o spune Milan Kundera, istoria autentică a omului. E o formă de universalism accesibilă doar artei, pentru că știința sau cadrele politicii în care trăim au cel mult acces la generalizare, la găsirea așadar a unei identități valabile (sau care trebuie să fie valabilă, deci trebuie să fie impusă) peste tot. E poate timpul, în lumea care ni s-a pregătit și în care suntem mereu disciplinați să trăim și să gîndim după bunele maniere, să reafirmăm maniera literaturii.       Fragment din volum:       „Orice discurs prezent (în sensul apartenenței sale la această lume, la această contemporaneitate) care caută esența unei forme (așa cum am ales să numim, în acest text și doar ca ipoteza de lucru, esența cinematografului) nu este nimic altceva, în termenii lui Paul de Man, decît alegoria propriului eșec. De asemenea, din cauza cuvintelor (ce sunt citite întotdeauna cu un bagaj semantic presupus), teritoriul unui astfel de discurs devine nu doar o geografie epuizată și ambiguă, ci e pîndit de o sumă considerabilă de neînțelegeri. Din multe puncte de vedere, este ceea ce i se întîmplă teoriei în, iarăși, prezentul pe care îl împărtășim.     La un moment dat în textul a cărui lectură am început să o urmăm, Sherlock Holmes își localizează teritoriul investigațiilor proprii, singularitatea demersului reprezentat de a cincea narațiune, în zona „complexului și a neobișnuitului". Tentația tradițională este, dimpotrivă, aceea de a echivala teoria cu „obișnuitul" și, prin ordinea și logica rațiunii, de a o reduce la „simplu", origine și esență — prin tocmai această simplitate — a adevărului. Teoria merge însă mai degrabă în direcția și profunzimea „neobișnuitului”, asumîndu-și în felul acesta toate trăsăturile de iritare a prejudecăților și  de asemenea capacitatea de a expune — în general oblic sau lateral — convențiile echivalate cu adevăruri, naturalizate, pe care le utilizăm.     Cuvintele trebuie percepute în mobilitatea lor, în mișcările ce le sunt permise de contextul în care apar (asemănător structurii ce încetează să mai fie centrată, despre care Derrida vorbea deja în 1966), de fluxurile de sens pe care le permit și din care construiesc realul ce poate fi comunicat. Paradoxal poate (într-un prim moment al meditației, cel situat în marginea cuvintelor, în jocul Ior continuu între ceea ce aduc și ceea ce pierd), căutarea esenței e și căutarea singularității, doar că, asemenea unui efect indirect, singularitatea pe care o găsim, care devine vizibilă, e mai puțin a formei cinematografului (pentru a rămîne în spațiul exemplului ales/reperat), cît chiar a teoriei.”