Volumul de față abordează textemele românești – înțelese ca o categorie sui-generis, compusă din expresii idiomatice, proverbe, 'citate celebre' etc. – din perspectiva integralismului lingvistic fundamentat de către Eugeniu Coșeriu. Actualitatea demersului rezidă mai ales în confruntarea lingvisticii integrale coșeriene cu cel mai semnificativ curent din lingvistica internațională a ultimelor trei decenii (cel cognitivist), precum și în propunerile concrete privind o posibilă sinteză a celor două orientări. Originalitatea abordării constă, între altele, în redimensionarea 'modelului prismatic' de analiză a expresiilor idiomatice, în clasificarea tripartită a textemelor (ca diasketice, diasemice și diatropice) și în relectură, dintr-un unghi nou, a romanului Creangă de aur de Mihail Sadoveanu. Din cuprins: - Domeniul disciplinar și stadiul curent al studierii textemelor - Textemele în cadrul teoretic al lingvisticii integrale - Textemele din perspectiva lingvisticii elocuționale - Textemele din perspec-tiva lingvisticii 'idiomatice' - Textemele din perspectiva lingvisticii textului - Textemele din perspectiva poeticii lingvistice Fragment: „4. Clasificarea textemelor în funcție de planurile vorbirii între care se manifestă non-derivabilitatea „conținutului" 4.0. În primă instanță, modelul prismatic al lui Dirk Geeraerts își dovedește utilitatea analitică și taxonomică în măsura în care îl corelăm cu definiția textemelor pe care am propus-o în 2.4.3. („unități ale «discursului repetat» caracterizate prin non-derivabilitatea directă/nemijlocită a planurilor «conținutului» lor") și, mai ales, cu teza coșeriană potrivit căreia organizarea „conținutului" lingvistic presupune trei dimensiuni: desemnarea (universală), semnificația („idiomatică”) și sensul (textual)340. Din acest ultim punct de vedere, textemele pot exprima o triplă „ scindare" (non-derivabilitate) a „conținutului": între desemnare și semnificație, între semnificație și sens, respectiv între două sensuri. Vom denumi categorii semantice aferente acestor fenomene texteme diasketice, diasemice și diatropice. 4.1. Textemele diasketice (sau diaskezice341) sunt unități și diatropice ale „discursului repetat" în cadrul cărora se manifestă o non-derivabilitate directă între desemnare și semnificație. Cu alte cuvinte, semnificația unitară (de natură figurată de ordin idiomatic) a textemelor diasketice este diferită de semnificația „totală" care ar fi rezultat din articularea nemijlocită a semnificațiilor corespunzătoare designațiilor elementelor care le compun. În această categorie intră toate expresiile idiomatice verbale de tipul (pe care le-am disociat mai sus de acelea ținând de tipurile I și II), precum și proverbele consacrate într-o anumită comunitate cultural-lingvistică. Din acest motiv, textemele diasketice sunt unități care se manifestă ca „discurs repetat” doar în planul unei anumite limbi. Ele nu constituie, e drept, unități lexicale (dat fiind că sensul lor e compozabil/analizabil), însă acest fapt nu le împiedica să rămână niște fenomene „idiomatice”, niște „fapte de limbă”.” De exemplu, cineva care cunoaște lexicul limbii române ar putea înțelege cu ușurință desemnarea „literală”/imediată a unei expresii precum „a face cu ou și cu oțet”, dar nu va putea înțelege semnificația expresiei respective atâta timp cât nu o va (re)cunoaște ca pe un fapt „idiomatic” caracteristic limbii române.”
