Tineretea lui Anatol Bogdan

„Oare cat vor mai dăinui“, se întrebă adesea Anatol bântuit de triste presimțiri, întorcându-se sleit și descurajat din plimbările sale crepusculare de la periferia orașului, care-i amintea uneori de târgul său natal, „oare cât vor mai dăinui oazele acestea spre care să-ți întorci pentru câteva clipe privirea și gândurile obosite de marile și solicitantele ritmuri ale trăirilor prezente?“ În acele zile grele, de crunte și inexplicabile deziluzii, Anatol începea să înțeleagă în sfârșit că, încet-încet, pe nesimțite, hoțește, copilăria se îndepărtează de el, n-o mai poate reține, devine o străină, și că nu mai era el, cel pe care îl cunoștea și îl înțelegea atât de bine. Și Anatol deslușea, cu o dureroasă strângere de inimă, că acum copilăria trecuse pentru totdeauna, că intrase într-o lume străină, pe care nu o înțelegea,  nu o agrea și de care se temea. Iași, anii ’50. Un tânăr student la medicină, bântuit de vagi tristeți ancestrale încearcă să descifreze cât mai multe din tainele vechiului oraș. Popular printre colegi el petrece alături de aceștia zile pline de exuberanță, de vesele și îndelungate libații, în timp ce multe alte ispite încearcă să-i stea în cale...